La război

           Aș putea scrie dintr-un lagăr vorbe matinale, fără ca receptorul să știe că sunt asediat de obuze. El doar citește.  Dar mă privesc în oglindă și îmi dau seama că sunt acasă, în hainele de azi noapte. Totuși, ar putea fi un vis și de fapt, eu chiar să fiu printre gloanțe, înconjurat de avangardele și ariergardele noastre. Printre sudori de sânge și durere de lacrimi, eu să fiu cronicarul războiului. Să-i slăvesc și apoi să iau o armă și să mă alătur lor. Aș fi în stare?  Să las condeiul pentru armă, iubirea pentru ură, viața pentru moarte? Iar mă uit în oglindă, iar îmi văd chipul slut, bătut cu somn de zece ore și părul meu aruncat în toate direcțiile văzduhului. Niciodată nu voi fi acolo. Niciodată nu voi avea o pușcă în mână, hotărând destinul țării. Aș fi murit în primele zece minute de război, sunt sigur! Inima mi-ar fi bătut în tropote de dobitoacă și capul mi-ar zburat de printre umeri, din primul glonte. Eu, care niciodată nu am decurs la violență, să fiu eroul țării? Dar mă gândesc și mai departe. Cine îmi va duce lipsa? Se vor aduna găleți de lacrimi pe mormântul meu? Ar mai fi vrut cineva să-mi spună ceva, înainte să mor? Va fi lumea altfel după mine?

28 august 2013

    Ce extaz provoacă minţii mele un sunet de pian şi zeci de silabe puse-n rimă împerecheată. Ce armonie se creează în mine la auzul unui acord de chitară care precede altul şi altul. Ce poate face dragostea dintr-un suflet de om şi o voce de catifea. Iar cei pe care corzile vocale nu-i ajută, se mulţumesc a scrie. Deosebirea este că unii sunt ascultaţi, iar alţii sunt citiţi. Aşa cum viaţa stratifică omul. Aşa cum frunza nu e iarbă şi isteţimea mămăligă. Aşa cum unul se pricopseşte, iar altul nu. Iar bat câmpii şi norul ciocăne la uşă. Iar mă joc cu jucăriile vechi, sperând la cele noi Cele vechi le-aş arunca dar dacă rămân fără?  Ce să fac? Trebuie aninat şi sufletul meu de ceva, chiar dacă pofta nu-i pusă-n cui. Datoria mea e să încerc...căci omul care încearcă...rămâne cu încercatul, iar cel care nu, se mulţumeşte cu mediocritate. Mă duc să-mi caut norocul prin aceeaşi curte a minţii mele. Va veni sorocul când voi culege laurii şi voi zâmbi agale. Dar mă descurajează capriciul zilei de mâine. Ziua de mâine este în fiecare zi, atunci când ieri speram la ea. Ai văzut şi tu cum aduce cu ea alte feţe, alte probleme, alte moravuri. Omul să fie mulţumit cu ce primeşte însă!

26.august.2013

    Retina mea nu poate transforma privirea ta în impulsuri nervoase, ca apoi să-i dicteze creierului să şteargă rămase priviri din urmă.  Să şteargă toţi ochii verzi, albaştri sau negri, care şi-au făcut loc printre sutele de amintiri deja coabitate în mintea şi sufletul meu, înaintea ta.  Nu pot să te iubesc şi pe tine. Am mai încercat şi cu alte ibovnice şi am sfârşit, ca de fiecare dată, tot în ochii ei căprui şi galbeni. De ce să te rănesc şi pe tine? De ajuns că mă rănesc eu, cu fiecare secundă în care mă simt din ce în ce mai singur şi mai năpăstuit de mine. Mă întreb, totuşi, care va fi sfârşitul? Care va încerca primul, alte două buze livide şi însetate de noi. Care va mângâia primul alţi doi obraji rumeni?
     Iar am ajuns să vorbesc despre tine. Ce încurcat sunt în ochii tăi. Ce prost sunt în ochii altora. Ce vreme urâtă în suflet, că nu te am lângă mine. Mă gândesc cum ar fi arătat slovele mele fără tine. Probabil aş fi scris despre ochi albaştri, chiar dacă niciodată nu i-am iubit. Ochii verzi, întotdeauna m-au speriat, iar cei schimbători, am crezut că sunt copia învederată a stăpânului său. Iar de capricii sunt ticsit. Au avut grijă ochii ei căprui pe care încă îi doresc să-mi străpungă pupila, chiar dacă ştiu că nu-i voi mai săruta în veci.
     Crede-mă că sunt fericit să-ţi aud vocea în fiecare dimineaţă, chiar dacă nu mai cântă melodia care-mi plăcea mie. Dar să nu mă urăşti când voi pleca, pentru că mă voi urî eu şi pentru tine. Nici să te urăşti pe tine. Lasă totul pe seama mea. Căci ai văzut că ura mea nu durează mai mult decât câteva zile.
     În afară de buzele mele ce cuprind toată dragostea mea, nu am ce să-ţi ofer. Îmi spui că nu ai nevoie de nimic. Ba ai, iubito. Te-ai săturat de sunetul roţilor de la bicicleta mea. De rigiditatea băncii pe care obişnuiam să locuim. Te-ai săturat de vocea mea care te cheamă în fiecare zi să-i priveşti trupul slut şi să-l săruţi, dacă se poate. Tare mi-e frică că voi pleca într-o zi cu iubirea în braţe şi-o voi scăpa în sânul altei fecioare. Oricum nu vei pierde nimic. Doar nişte vorbe şi-o voce afemeiată.

Dialog

-         Spune-mi, tu de ce mă iubeşti?

-         Eu trăiesc ca să iubesc, iar tu ai avut norocul să te găsesc pe tine...

-         Mai caută, nu mă face fericită!

-         Păi... te iubesc ca să trăiesc, iar eu am avut norocul să te găsesc pe tine...

-         Hai să mori tu, parcă ai fi Adam Levine într-una din piesele lui de dragoste!

-         Dar ce vrei să-ţi spun? Bine, uite, te iubesc pentru că mă iubeşti!

-         Dar eu nu te iubesc...

-         Vecheeeee, mai veche ca buni-buni!

-         Ai face bine să mă crezi...

-         Nu te cred, iubibila mea, ştiu că mă iubeşti

-         Vreau să ne despărţim!

-         Acum?

-         După ce facem dragoste

23 august 2013

     Drumul plin de sforţări pe care îl pretinde viaţa mea, zace în incertitudine. Sinuzita mea cronică mă face să-mi blestem zilele(nu e tocmai plăcut să-ţi strângi toptanul de mucozităţi, în zeci de batiste, pe zi). După două operaţii, nereuşite, mi-e teamă de a treia. Dar poate sunt un simplu ipohondru care se bazează pe instinctul pueril. Încă nu m-am ridicat la înălţimea aşteptărilor mele. Ambiţia mă caracterizează, oboseala îmi închide pleoapele.
     De cele mai multe ori am fost subestimat, pe bună dreptate cred. Cuvintele grele ca mâna trădătorului şi reci ca mâna soartei, au pus lacăte de întrebări conştinţei mele. E şi normal. O persoană cu pretenţii de erudiţie, ca mine, ar fi intrat în bac, l-ar fi luat, iar acum ar fi împărţit laurii victoriei cu sufletul şi mintea. Şi-ar fi privit iubita cu ochii fulgilor de nea şi-ar fi trăit în puf de paradiziac. Dar eu...sunt inversul dorinţelor mele. Dar mă ambiţionează.
     

18 august 2013

    Am făcut un obicei ca în apus de duminică să mai scriu câteva rânduri pe blogul meu anost, pentru a mă compătimi şi eu la sfârşit de ciclu săptămânal.  Într-o săptămână voi începe bacul, iar în două se va isprăvi toată această monotonie şi angoasă stare. Mama se va linişti, angrourile de cărţi şi caiete vor fi renegate şi probabil vor face loc altora. Eu mă voi duce la muncă, dacă îmi voi găsi. Probabil voi începe şi meditaţiile la matematică, pentru sesiunea viitoare de vară. Sper să-mi permită timpul şi buzunarul să fac meditaţii şi la română, pentru a învăţa gramatică. Nu sunt mulţumit de soarta mea, dar trebuie să o accept şi să lupt pentru una mai bună. Patimile copilăriei şi-au îndeplinit rostul, acela de a-mi întuneca judecata. De aceea am stăruit să deschid ochii celor care m-au ascultat. Pot spune că am învăţat un lucru important: mai bine fruntea cozii, decât coada frunţii. Adică mai bine rămân aici şi să râvnesc la ceea ce-mi poate permite mintea şi destinul. Dorinţa mereu mă împinge să visez departe şi să sfârşesc, aievea, în lacrimi de regrete. Aşa cum cine n-are ochi negri, sărută şi albaştri.


   
 

Notiţe de la mare

         Privesc de pe faleză turcoazul mării negre. Vântul bate destul de puternic, iar marea devine tot mai irascibilă. La orizont se zăreşte o navă albă, ce stagnează în inima necuprinsei ape. Mă simt ca un suveran, aici de sus, peste întreg norodul adunat de prin toate colţurile ţării. Aş vrea să privim amândoi marea albastră şi să numărăm valurile ei. Aş vrea să te plimb pe malul mării lăsând în spate urme de îngeri, ca apoi, un val năstruşnic să purifice locul. Aş vrea să-i arăt şi mării, fineţea trupului tău, să înţeleagă ce înseamnă un trup sculptat de către cel mai talentat sculptor divin. Visez cu ochii deschişi, căci te urăsc acum, iar tu eşti mulţumită cu roiul de curtezani la poartă, sau cu ceea ce nu poţi avea. Eşti o visătoare, la fel ca mine. Doar că eu visez la tine, iar tu la altul.
         O cheamă Maria. Astăzi a fost ziua ei onomastică, iar eu sunt atât de supărat pe ea, căci nici măcar nu îi voi spune la mulţi ani. Încă un "la mulţi ani" din partea mea, care fac parte din acelaşi rang cu ceilalţi, nu ar ajuta-o cu nimic. Mă gândesc non-stop la ea. Nu pot să mă abţin să nu mai scriu despre ea. Ca şi cum mi-aş denega sufletul. Orice cale aş alege, durerea va fi cât inima mea de mare. Reuşesc să-mi impun pentru câteva secunde, gândul că oricând aş putea să o înlocuiesc cu orice alt chip măslinit de soarele din Eforie.
         Am luat ţărmul mării la pas. Vreau să ofer ochilor mei desfătare şi picioarelor mele răcoare umedă. De la distanţă, un chip frumos seamănă cu tine. Inima, precum mersul meu diform, se opreşte şi o priveşte cu setea unui munte de sare. Dumnezeu a creat lumea  plină de femei frumoase, dar a uitat să le facă stăpânele lumii. Căci frumuseţea lor, reprezintă farmecul vieţii.
         Sunt în drum spre casă. Mă doare sufletul când mă gândesc la mine şi la cei care locuiesc în sufletul meu.  O familie dezbinată, o dragoste căutată cu aceeaşi ardoare în fiecare dimineaţă, prin toate locurile, negăsită însă. Tot pe ea o căutam de fapt, dar era acasă.
         Am privit aurora soarelui de la orizontul mării negre  pentru ultima oară pe anul acesta. Marea a fost ca şi ieri, la fel de furioasă, aţâţată de boarea dimineţii. Plaja era aproape goală şi nisipul rece, ca după o noapte răcoroasă. Apa era însă caldă. Cel puţin aşa-mi dictau simţurile. Soarele alămiu încet-încet  îşi arăta razele abia trezite din somn, iar odată cu el  au început şi semenii mei să apară. Mi-am dat seama, pentru a nu ştiu câta oară,  că toţi suntem la fel, însă ceva ne deosebeşte. Paradoxul vieţii mele...
          Peste câteva ore, întreaga mulţime de oameni  s-a adunat la malul mării să caute cu privirea un copil înghiţit de straşnicele valuri. A murit fără să-şi aleagă moartea. Am încercat să mă pun în locul lui şi nu cred că poate exista o moarte mai dureroasă. Să ştii că încă mai ai o şansă la viaţă, dar nu depinde de tine, căci tu eşti panicat, ci de iscusinţa salvamarilor, care probabil, în timp ce marea te sugruma, ei se uitau după bustul vreunei domnişoare. Apoi m-am gândit la ea. Mâna mea a format numărul ei, iar inima bătea în tropote. Până i-am auzit glasul.

Cerşetorul şi iubirea

                                                 - 21.06.2013

       

Puzderii de apă sfântă îmi ating veşmintele membrelor posterioare şi intră neruşinate în ţesătura lor. E încă dimineaţă şi muza mea nu a deschis ochii. Întreaga noapte a zămislit versuri şi proză. Şi eu sunt destul de ostenit, dar visul cel ardent mă izgoneşte din împărăţia somnului. Am tot pribegit în căutarea unui adăpost, iar tot ce am găsit a fost acest carton răpciugos. Ploaia în sfârşit pare să îşi stăvilească furia.Copacii în curând se vor scutura de lacrimile cerului, iar soarele va domni peste inimile oamenilor mai abitir decât monotonia ploapelor asupra globului ocular. Cât de mare a fost furtuna, atât de mare va fi şi curcubeul. Ascuns de ochii lumii în acest adăpost efemer, spălăcit de vreme, mă supun penitenţei asuprite de atotputernicul. Poate că e prea dimineaţă să mă gândesc la ea. Suspin şi  ridic privirea din sufletul meu, apoi zâmbesc sforţat, cu aleanul în braţe. Noianul de amintiri, secătuieşte orice umbră de voioşie. Acum că razele rupte din soare îşi împart candoarea, e vremea să înec durerea şi să însufleţesc dorinţa de a mă regăsi. Sunt nespălat de o decadă de zile. Mirosul fetid de sudoare învederează neputinţa. Hainele de pe mine şi-ar fi dorit un alt stăpân să le îngrijească şi să le pună într-un sertar cu naftalină, unde să-şi regenereze materia. Adidaşii cu ieşiri monotone ale unghiilor negre ce le adăposteşte, sunt pe cale să-şi dea duhul şi să rămân văduv de încălţăminte. Au fost destul de viguroşi, precum stăpânul ce i-a dăruit din compătimire la metrou acum două ierni. Cum să uit acea danie? Omul pleşuv cât muntele de mare, cu o inimă nemărginită...Avea nişte ochi verzi şi mari, cuprinzători cât orizontul în lung şi-n lat.. Cerşeam mâncare, căci stomacul poruncea vocii: Mi-e foamee! Te paşte schilodenia! Dute şi fură, omoară de nu...! Eram la doi paşi să mă arunc în faţa şinelor...căci trenul putea curma acest vis urât şi plin de neajunsuri. Să fur? Să omor? Mai bine eu!  Încă nu mi-am uitat menirea pe acest pământ, aceea de a mă izbăvi. Desigur, sinucigându-mă, păcatul s-ar fi zămislit a doua oară şi aş fi ajuns în abis, care putea fi mai lugubru decât prezentul. Dar totul să fie o posibilitate.

Prin ochii mei lumea pare mult prea mare căci posibilităţile mele sunt infime. Sunt un ocnaş al sorţii, un cerşetor notoriu. Păcatele m-au adus aici, în acest loc umed şi sihastru. Greşeala se plăteşte cu dobândă. Parcă ieri zâmbeam agale, într-o reuniune comeseană, asediat de plăcinte şi ocheade blajine. Mămuca, cu obrajii în palme, privea hulpavă de iubire spre umerii feţei mele.Tătucul, nu pierdea ocazia de a mă cinsti cu un pahar de vermut, trăncănindu-şi supărarea vremelnică. Însă chipul juvenil al surorii mele părtinea atenţia mea. Ochii ei căprui şi mici, dominaţi de sprâncenele hrăpăreţe şi ascuţite, reprezentau calineria sufletului. Părul roşcovan în plete blonde – că aşa era la modă –  izgonea praful de pe orbita traiectoriei sale. Totul se isprăvea cu o podidire de lacrimi, culminată cu plecarea mea la facultate.

         Visul meu este şi al tău. Acela de a mă trezi în fiece dimineaţă, deodată, cu aurora ce se înalţă de printre coline, şoptind îngerului meu : "Am tot ce-mi doresc pe lumea asta". Învăţ cum e să ai un vis comun cu încă milioane de semeni. Norodul speră şi luptă pentru el precum iubirea pentru suferinţă. Filozofii sunt singurii care ating apogeul visurilor prin meditaţia lor continuă. Sunt cei care străpung fericirea cu judecata. Inima asistă cu jind la desfătarea cugetului. De aici şi citatele lor celebre. Poate că nu sunt fericiţi dar măcar cunosc drumul ce duce la beatitudine.                                                 

                                                1 Apusul

       Pagini negre ale vieţii mele mi-au sculptat chipul smead de astăzi. Şi totuşi, încercarea mea ilustră este de a umple file albe cu pastă neagră. Caut soluţia apărută pe neaşteptate în conştiinţă, care să-mi aducă admiraţia semenilor. Nu e uşor. Oamenii sunt ca o ploaie de vară, iar eu sunt pământul secăţiu însetat de amarnica-i furtună.

       Iubesc oamenii, aşa cum ei mă iubesc pe mine. Este o dragoste reciprocă, plină de frenezie amalgamată cu aversiune. Acest amestec eterogen provoacă oscilaţii între noi, iar totul  se acalmizează atunci când destinul ne separă. Apoi, mă părtineşte frica. Se întretaie cu raţiunea şi rezultă aleanul. Da, acea nostalgie vremelnică ce duce-n spate amorul trecutului. Cum oamenii - din păcate - întotdeauna sunt de înlocuit, sufletul va scânteia precum focul, aidoma nesaţului de ieri, când alte feţe curtezane îşi vor dovedi omnipotenţa. Se numeşte dragoste neprihănită sau cel dintâi eşec al erosului. "Eşecul" se datorează frivolităţii unuia dintre parteneri, într-un miraj al ocheadelor, capcana ştrengarilor ce se pretind şacali ai dragostei. Maleabilitatea reprezintă puerilitatea, apoi lugubritatea.

         Luna falnică şi rece lumina chipul zeiţei mele. Cerul vânăt-închis, răpus de stelele licărite, înfăţişau un tablou făurit de către cel mai talentat pictor divin.  Avea doi obraji stacojii şi două buze livide, orânduite de doi ochi străvezii, azurii ca cerul, strămutându-mi privirea până în adâncul sufletului ei. Vântul straşnic biruia tărâmul tivdei din care pleacă firele aşezate în zuluf de mătase. O vâzdoagă ţanţoşă şi dârză, scăpătă din păr, pe obrajii ei blajini, stârnindu-i zâmbetul.  Incisivii cu strunguliţe, albi ca laptele, zâmbeau agale într-o relaţie antagonică cu mine. Blana de samur în culori pestriţe ce-i încovoia trupul, făcându-l să pară minuscul, îi acopereau umerii călduroşi ce se ghemuiau acel veşmânt preţios. Falangele celor două metacarpiene înaintau cu asiduitate spre tărâmul blajin al feţei mele. Simţurile tactile şi-au desăvârşit destinul, mâinile ei atingându-şi ţelul.

        Am pus într-un sărut francofon, o nomenclatură de sentimente injectate în limba mea neastâmpărată, transmise drept supunere omului cu chip sculptat în trăsături de înger.Omniprezenţa iernii metamorfozată în ger  şi milioane de pâlcuri albe, coabitau la feeria noastră. Petulanţa cu care buzele îngheţate şi încovoiate în albia săruturilor, persecutau orice urmă de abis existentă sau cu posibilitate de reversie, stagna clipa. Tropotele inimii, sacadau puternic spre perechea ei, aşteptând confirmarea.

           - Spune-mi că mă iubeşti!

           - Astăzi te iubesc, poate şi mâine. Te iubesc precum un martir ce îndură chinurile veşnice pentru tine, iubita mea.

            - Spune-mi că mă vei iubi mereu, indiferent de ce se va întâmpla. Eu aşa voi face. Vom cunoaşte iubirea absolută. Piedicile le vom depăşi amândoi pentru că te iubesc, iar tu mă iubeşti!

             - Iubirea e subiectivă draga mea. Totul este subiectiv. Astăzi te iubesc!

             - Eu te iubesc şi azi şi peste etatea miilor de ani...

             - De-mi vei şopti la răsăritul fiecărei dimineţi, aceleaşi dulci cuvinte, atunci o să te cred.

                             

                                                                   2

        Şi parcă o iubesc pe zi ce trece tot mai mult. Gândirea mea naivă, sperjură că nimeni nu mai iubeşte ca mine: "Ea e unică, iar eu sunt cel mai norocos copil de prin globul cel teluric. Dar nu-i pot arăta cât de mult o iubesc, pentru că apoi va profita de mine." Cu dinţii desfăcuţi în zâmbete mă primeşte în braţele ei călduroase şi mă strânge la pieptul cel molatic. O strâng în braţe. Ea geme, eu suspin. Gândul iubeşte destinul declanşându-se un război de trupuri.

      -Astăzi conştientizez că mi-ai schimbat viaţa...

      - Asta înseamnă că sunt o călăuză a destinului tău...?

     - Nu! Tu eşti...tu eşti prezentul!

     - Prezentul a fost ieri, este acum şi va fi şi mâine, iubitule.

     - Nu! Prezentul este acum. Acum te iubesc. Te iubesc mai mult decât pe mine dar nu-mi cere să te iubesc şi mâine dacă eu astăzi sunt un capricios...

    - Dramatizezi...

    - Sunt realist!

    - Roata se întoarce scumpul meu. Eşti un tatuaj imprimat pe veci în suflet dar mai pot face şi alte tatuaje, dacă mă plictisesc de tine.

    -Întotdeauna ai de ales între bine şi rău, între oameni sau tatuaje. Eu de ce te-aş opri?

    -Pentru că iubeşti. Cel care trăieşte mirificul simţ -al incertului prezent - aşa cum tu îl numeşti, nu-şi poate controla sentimentul de ataşament, să nu vorbesc de eros!

     -Ce încerci să îmi spui?

     - Dacă mă iubeşti, arată-mi, iar apoi trăieşte prin mine!

    Iar sentimentele şi-au cunoscut desfrâul...

                                                                         4

           Părinţii ei îmi purtau o antipatie malignă, predominată de ocări şi persecutări. Tatăl avea un comportament citadin, în ciuda originii adânci de sătean. O minte aprigă capabilă de empatie. Cunoaştea în fiecare parte meteahna omului şi ştia cum să-l adulmece. Ochii mici, blajini, inspirau încredere. Acea voce însă, groasă şi puternică trezea până şi un leneş din capsula sa flegmatică. Era consilier comunal, privit cu ochi buni de toţi consătenii, iar în familie putea fi caracterizat drept un adevărat stâlp al casei. Reuşise să agonisească în decursul anillor o înţelepciune cât colbul veşnic fertil, prezent în zonele rurale neglijate de asfalt. Ştrengar de multe ori, cucerea omul printr-o elocvenţa galantă ce o folosea adesea pentru a-şi îndeplini scopul. Motto-ul definitoriu caracterului său era: Om cu om trăieşte! Deopotrivă, soţia. O femeie nostimă, cu obraji de de păpuşă, asemenea unei adolescente. Nume de floare, chip angelic, scalp mătăsos în bucle de aur. Candoarea sufletului se reflecta făţiş pe chipul cel ilustru. Surâsul ficei era al ei. Tenul oacheş, deasemenea. Ochii, copie învederată. O femeie umilă care nu obişnuia să tulbure apele. S-au căsătorit din dragoste neprihănită, biruind de mână greutăţile destinului Au trudit cu vervă pentru viitorul odraslelor.

M-au primit în conştiinţa lor ca pe un june imatur şi iresponsabil.  Un răstimp de ar fi contemplat asupra mea, ascultându-mi inima şi visul, şi dragostea trudită precum un salahor, prin căile cele mai sinuoase, pentru a le căpăta încrederea...Au privit odinioară sau măcar acum în ultimul ceas, ochii mei nesăţioşi de iubire, gura mea ce rostea aleanul  sufletului într-un limbaj peltic de emoţie? Obstinaţi de propriile convingeri şi de teama de a nu-şi perverti progenitura, proferau fiicei: "Din frumuseţe nu se face porumb şi din isteţime mămăligă. Ori el, ori noi?

        Iubirea noastră pătimaşă de fiecare dată s-a întors în trecut, într-o căutare sacadată de indecizie. Puzderii de lacrimi şi şovăieli de sentimente au sfredelit sufletul amândurora. Ne-am privit ochii sticloşi de lacrimi şi ne-am sărutat. Şi ne-am sărutat ore şi am plâns zile şi am uitat apoi gustul buzelor utopice. Sufletul ei neprihănit s-a resemnat şi a ales să renege coabitarea inimilor noastre. Apoi a căutat dragostea prin locuri străine şi oameni feluriţi în fel şi chip, şi portofel. Şi le-a dăruit zâmbetul, prietenia, poate chiar iubirea, iar eu am rămas cu nimicul. Şi-au hrănit pornirile, şi-au desfătat buzele, apoi s-a întors la mine. Mă proclamă drept un vătaf al trecutului, asmuţind în clipele de singuratate amintirea mea. Dezmierdarea ei rămâne amintirea chipului meu slut.

                                                                         5

         Îmi aduc aminte de ea aşa cum poate nimic din trecutul ei nu aduce prezentului. Părea reazămul vieţii, pentru un becher ce cunoştea dragostea ca pe un amplă dezmierdare a sufletului. Nopţile albe petrecute unul în braţele celuilalt destituie prezentului orice drept de a-şi impune disimulaţia feroce cu rol de căpetenie. Ticsit de gustul lacrimilor mele metamorfozate în sudălmi efemere şi de chipul ei pe post de muză. Una mirifică şi mistică în acelaşi timp. Cu acest mănunchi de amintiri îmi hrănesc imaginaţia, stârnind aviditate. Suflet gol, nebun de dor...

         Adesea îi urmez paşii cocheţi, fără de cusur, făgăduindu-şi destinul cu dibăcie. Prezenţa ei feerică îmi dezvoltă simţurile. Voluptatea îşi aţâţă dorinţa erosului. În neştire păşeşte agale, ca în tărâmul viselor, pe trotuarul colburos, căutând sorocul. Nu ştie că eu sunt umbra sporadică din zilele cu soare, şi nici că încă o mai iubesc. Umerii feţei nu şi-au  mai desăvârşit proeminenţele de când am ales să plec, iar buzele ei nu au mai cunoscut sărutarea cea înverşunată.  O privesc candid cum mlădios încântă fotograful divin, în mersul de felină. Cât de frumoasă este şi a fost doar a mea  

6

Soarele cu dinţii galbeni şi lucioşi aduce căldură şi lumină. Îşi aşează razele de la orizont până la vămile cerului, poposind până la venirea nopţii. Aduce voioşie şi speranţă, răbdare şi putere. Straja diurnă a văzduhului. Este într-o relaţie veşnic antagonică cu luna şi stelele. Adesea râvnesc la împărţirea frăţească a boltei cereşti. Toate trele iubesc oamenii şi felul cum îşi manifestă fericirea. Luceafărul a fost îndrăgostit de o pământeancă, gustând din mărul otrăvit, iar eu de o zeiţă pogorâtă cu merele în desagă. Acel chip mirific încă-mi bântuie visele. Nopţile albe sunt cele mai frumoase. Îi mângâi trupul himeric şi număr orele cum trec pe lângă mine. Într-un decor lilial, îi sărut buzele moi şi voluptoase, apoi cobor în sărutări perpetue spre sânii molatici în formă de pară. Dar mă lovesc de piedica bluzei pestriţe, pe care o înlătur ca pe o frunză, cu dinţii avizi de iubire. Trupul ei emană mireasmă ce-mi îmbată simţurile. O privire iscoditoare mă seacă de orice gând concupiscent. Apoi îmi surâde. Îmi sărută fruntea încreţită de sudoare şi îşi desface breteaua de la sutien. Inima bate în tropote, iar sângele arde în fiece venă şi arteră.

-         Eşti sigură?

-         Destinul meu de acum atârnă în mâinile tale!

          Îi mângâi obrajii şi o privesc adânc în ochii sticliţi de spaimă. O cuprind în braţele mele vajnice şi îi şoptesc vorbe dulci la ureche. O mint, mă mint, că iubirea e veşnică şi roditoare. Apoi dragoste, gemete, plăcere.

 Păşeşte în împărăţia somnului, la pieptul meu. Inima mie cât un purice la conştientizarea sentimentului de fericire deplină.  Aş putea să o privesc secole, mii de ani fără a interveni plictisul. „Doamne, cât e de frumoasă”

Când intri într-o grădină alegi trandafirul cel mai neprihănit, cel mai roş, cel mai gingaş, nerăbdător să îl culegi şi să îţi desfeţi simţul  Dumnezeu nu face acelaşi lucru. Dumnezeu are un locaş pentru toţi trandafirii, fie galbeni, roşi sau albi, chiar şi pentru cei ştrengari ce au fost culeşi şi dăruiţi de mai multe ori. Dar Dumnezeu nu iartă ura. Nu iartă masochismul. Nu iartă minciuna. Dumnezeu îi pedepseşte, cu

Sufletul meu acoperit de carne şi mătase îşi caută semenii. Mă regăsesc într-o covalescenţă continuă fără a mă vindeca, însă, complet, de la ultimul asalt ce mi-a transformat sufletul într-o puzderie. Ca un reumatic ce simte ploaia înaintea norodului, aşa simte conştiinţa mea becisnică, răutatea. Ochiul înşeală, urechea minte, dar conştiinţa simte.Totuşi, este neputincioasă în faţa propriilor dorinţe şi metehne. Ca un dependent de morfină, ca un poet dependent de muză, ca un om subordonat visului.

Nu pot înţelege anumite lucruri, cum ar fi iubirea. Ştiu, este subiectivă şi ştiu, este plină de suferinţă şi de alean. Cum nimic nu este adevărat şi nimic nu poate fi înţeles deci, nu voi cunoaşte sentimentul de absolut al acestei slăbiciuni, cu atât mai mult, să o înţeleg. Privim cu jind la cei care încă o trăiesc, în voluptatea clipei, iar inima noastră plânge. Inima noastră şi-ar mai dori încă o şansă de a iubi. Încă o şansă de a resimţi gustul beatitudinii. Iar dacă se poate, cu acelaşi chip de vară şi acelaşi zâmbet. Dar oamenii nu ştiu scă totul este vremelnic şi că totul poate fi înlocuit. Sau poate că unii ştiu, dar refuză acest gând dezmăţat, şi continuă să sufere.

Descurajare

   Viaţa mea cotidiană alunecă în prăpastie.Plin de monologuri nocturne şi anxietate diurnă privesc viaţa ca pe un miraj, ca pe un joc al gândurilor. Uneori am impresia că nici cuvintele mele sincere şi cugetate nu sunt puse în ordinea corectă. Gramatica mea rudimentară, învăţată pe net, nu mă ajută decât să deosebesc un substantiv de verb, sau o virgulă de punct. E unul din multele lacune ale mele.Sunt dependent de jocuri de noroc şi de iubirea unei cadâne. Sunt neputincios în faţa lor. "Aşa m-a lăsat Dumnezeu!...Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?"
    Zeci de tactici aplicate pe hârtie, cu bile albe şi bile negre. Pagini cu "Aşa da, aşa nu". Reguli de conduită, reguli impuse mie...DEGEABA. Am obosit să lupt cu mine şi să nu ajung nicăieri. E adevărat că din cel mai "prost din curtea şcolii", am ajuns cel mai "tocilar". Am câştigat respectul unor persoane erudite dar mi-am uitat menirea. Am pierdut dragostea copilăriei mele, sau ea m-a pierdut pe mine. Mi-am pierdut prietenii vechi, iar alţii noi nu au mai venit.
     Aşa este, alergăm după atenţie toată viaţa, după dorinţa de a fi mare şi a avea totul la picioare. Mereu mă întreb: de ce nu suntem toţi la fel? De ce nu avem aceleaşi maşini? Aceleaşi metehne. Aceleaşi feţe. Cred că sunt atât de penibil în faţa voastră, dar iubesc să mă citească cineva, chiar dacă retina voastră suferă.
    Mâine e viitorul(aşa îmi spun mereu). O nouă şansă. Poate mâine voi găsi pentru ce lupt...

Mai bine nu citeşti

     Atât ştiu să fac: să tac şi apoi să-mi scriu durerea pe albul inspiraţiei. Eşti ca partida mea de poker pe care o practic în fiecare zi în tripoul gării, şi pe care încerc să o înlătur din monotonia obiceiurilor mele. Şi pe tine şi partida mea de poker, şi multe altele. Acum te urăsc din tot sufletul meu şi mii de imprecaţii, toate ţi le-aş arunca în faţa uşii, ca apoi să vin să le arunc în mine. Eşti trandafirul negru, ce creşte fără de cusur, aici, în mine. Ţepii tăi provoacă ulceraţii întregului meu trup meşteşugit în truda durerii. Eşti ca o rugăciune fără plecăciune. Eşti rugăciunea mea. Ai fost. Nu vreau să mai aud de tine. Te urăsc! Mie nu-mi pasă de lume, ce nu înţelegi? Nu îmi pasă de fractu nici de tactu. Mie îmi pasă de tine. Dar pentru mine eşti moartă de patru ore. Nu mă întorc după tine, nu te mai iubesc. Priveşte fâşiile pe care le-ai rupt, citeşte-mi scrisorile, udă cu lacrimi prezentul, şi eu tot nu mă mai uit după privirea ta oacheşă. Frumuseţea ta mă îmbolnăveşte...chipul tău mă spală de pacate...trupul tău mă unge cu iubire...mâinile tale îmi aduc edenul la obraji. Vorbesc la prezent, iartă-mă. Prezentul cu tine nu există. Este himera mea. Este năluca ce mă podideşte în abis şi durere. Ce inimă rea ai... Hai să-ţi aduc aminte; Este duminică, ziua mea de repaus. Am tot timpul din lume. P.S. Astăzi am venit pe jos acasă. De fapt, să înţelegi în ce te metamorfozezi, copilă frumoasă. Dar mai bine nu. Cine sunt eu să-ţi arăt unde greşeşti sau ce cred eu că este bine să faci? Cine eşti? Cum te cheamă? Ce amestec disparat de cuvinte...parcă aş scrie aprins de flama băuturii. De fapt este flama urii...Nu te mai vreau, nu te mai iubesc, nu te mai cunosc. Atât ştiu eu să fac. Vreau să iubesc altă fată care mă va preţui cum tu nu ai făcut-o. Care o voi face cea mai fericită. Care va râde la toate glumele mele proaste. Care nu mă va lăsa în podidiri de lacrimi. Care va ieşi la fiecare chemare a mea. Care va sta cu mine până la răsăritul soarelui. Care va arăta celorlalţi că eu sunt piesa ilustră din prezentul ei. Şi da, aici îmi pasă de lume. Citeşte şi du-te...tare.

Încă un adio

          Aşa cum ai nevoie de apă când ţi-e sete, pe atât de mult am eu nevoie de tine. Aşa cum duci lipsa soarelui când începe să plouă, aşa-mi duci tu dorul. Cu fiecare albă noapte trăită cu tine în gând, o parte a creierului responsabilă cu tristeţea, mă ajută să scriu regrete alb pe negru. Precum un vis pierdut în noaptea ce-a trecut, precum un om intrat în pământ mult prea devreme, precum dorul zilelor de trandafir roşu, în care ne îmbătam cu amorul lui, precum ochii tăi pierduţi în taina ochilor mei, aşa-ţi voi duce aleanul. Dar nimeni nu ştie. Nimeni nu ştie nici măcar despre ce vorbesc, despre cine vorbesc. Căci ea mi-a rostit peltic numele în faţa destinului. Amândoi au râs de mine. A dăruit zâmbet şi duioşie vlăjganilor ce se adunau puzderii în jurul ei şi încă mai face asta, dar ea nu ştie, că toţi se adună pentru frumuseţea ei mirifică, în chip de madonă. Dar îi place joaca.Ca o vampă le aruncă priviri căprui şi le arată dinţii desfăcuţi în miile de zâmbete de până acum. Noi avem impresia că fata care ne iubeşte, are păstrate pentru noi anumite gesturi, anumite trăsături ale feţei, anumite dezmierdări, şi doare al naibii de rău, când vedem că le are şi pentru altul. Aşa nehotărâtă, dintotdeauna, vorbeşte încet, încât receptorii urechii mele hulpavi de vocea ei, ies din pavilion. Dar cu ce mă deosebesc faţă de ei? Faţă de ceilalţi juni ce-i dau târcoale în fiece seară de vară... Doare ca o boală indiferenţa ei, minutele ce trec până la apelul ce va porni războiul dintre gânduri. Ca apoi să par nebun iremediabil şi posesiv inimaginabil. Niciodată nu va fi aşa cum îmi doresc eu. Niciodată nu va trăi pentru mine, măcar cu mine, măcar împărţit la doi cu ceilalţi şi cu plusul de nopţi albe, îmbrăţişate în iubire. Cine îmi împarte aceleaşi gânduri la ora asta? Sunt convins că ea doarme, căci după o ceartă ca mai devreme, mereu adoarme înaintea mea. Aş umple pagini cu iubirea mea, sau obsesia ce mă leagă ea. Am spus că s-a terminat. Oare? Am mai spus-o de zeci de ori...De sute de ori i-am închis apelul în miez de noapte, ca apoi acea noapte să devină albă ca o foaie de caiet. Sunt hotârât mii de apeluri să-i resping, mii de lacrimi să-mi stârnesc, milioane de gânduri să răzbat.
        Încă puţin şi straja nopţii cu stolurile de stele vor pleca la odihnă, iar soarele va încânta publicul cu razele sale. Eu încă mai privesc ardent la poza ei şi mă gândesc dacă există vreun loc al trupului, unde buzele mele nu şi-au desăvârşit sărutul. Pară-se că am găsit. Nu ştiu cum de a scăpat...e acolo,  pe clavicula din dreapta, aproape de gât. Cât de rău îmi pare, sigur va fi sărutat de altcineva...
       În apus de convorbire nu ţi-am spus că te iubesc. Uite că te iubesc. Dar totul se va pierde în trecut.

Lecţia de azi

     Doi ochi căprui mă privesc cu stimă şi consideraţie. Grijile mele atât de morbide în sufletul meu, par atât de neînsemnate pentru el. Mi-e teamă de boală, teama lui este ziua de mâine. Sufăr şi cuget îndelung pentru o fecioară, el ar alege-o pe oricare, doar să aibă grijă de inima lui. Preţuim alte valori, alţi oameni, alte visuri. Ceea ce ne leagă este dorinţa. Dorinţa de a fi mare, de a primi atenţie, da a-şi hrăni sufletul cu dragoste şi compătimire. Nu depinde de noi cursul vieţii noastre. Suntem nişte neputincioşi în faţa destinului. Respectul lui deosebit, truda lui matinală şi servilă, mâinile lui mari cât manualele de matematică, pline de bătături, nu i-au adus un trai mai bun. Munceşte 12 ore pe un salariu de rahat, dintre care, 25% este cheltuit pe navetă şi merinde. Îl apreciez pe omul ăsta, pe junele devenit bărbat peste noapte. Nu ştie cum e dragostea, nu ştie cum e gustul unui sân voluptos şi rumen. Nu a simţit atingerea unei mâini duioase pe faţă, cum nu a simţit moliciunea unor buze de fată. De aceea, cred în destin. Am o rudimentară cunoaştere despre înlănţuirea faptelor, însă  simplă căutare pe google, asimilează destinul cu norocul şi personalitatea. Decizia de a acţiona sau stagna o acţiune, fiind doar impulsul său, consumându-se ţigarea vieţii. De multe ori încerc să-mi impun anumite lucruri, de pildă, să nu mai joc poker, sau să mă lepăd de orice altă slăbiciune a mea. Timpul îmi demonstrează neputinţa de a mă controla revenind la vechile metehne. Am citit undeva că trebuie să-ţi accepţi defectele şi să te ierţi pentru ele, ca apoi să încerci să le faci uitate.Ei bine, nu pot. De aceea, mă consider vrednic de compătimire, şi probabil un salahor al vieţii. Mi-e frică de boală. E singurul lucru ce provoacă minţii mele lugubritate. A, mai este singurătatea.
Lecţia de azi: Mulţumeşte-te cu ce primeşti.

Fără titlu

           Părinţii ei îmi purtau o antipatie malignă, predominată de ocări şi persecutări. Tatăl avea un comportament citadin, în ciuda originii adânci de sătean. O minte aprigă capabilă de empatie. Cunoaştea în fiecare parte meteahna omului şi ştia cum să-l adulmece. Ochii mici, blajini, inspirau încredere. Acea voce însă, groasă şi puternică trezea până şi un leneş din capsula sa flegmatică. Era consilier comunal, privit cu ochi buni de toţi consătenii, iar în familie putea fi caracterizat drept un adevărat stâlp al casei. Reuşise să agonisească în decursul anillor o înţelepciune cât colbul veşnic fertil, prezent în zonele rurale neglijate de asfalt. Ştrengar de multe ori, cucerea omul printr-o elocvenţa galantă ce o folosea adesea pentru a-şi îndeplini scopul. Motto-ul definitoriu caracterului său era: Om cu om trăieşte! Deopotrivă, soţia. O femeie nostimă, cu obraji de de păpuşă, asemenea unei adolescente. Nume de floare, chip angelic, scalp mătăsos în bucle de aur. Candoarea sufletului se reflecta făţiş pe chipul cel ilustru. Surâsul ficei era al ei. Tenul oacheş, deasemenea. Ochii, copie învederată. O femeie umilă care nu obişnuia să tulbure apele. S-au căsătorit din dragoste neprihănită, biruind de mână greutăţile destinului Au trudit cu vervă pentru viitorul odraslelor.

M-au primit în conştiinţa lor ca pe un june imatur şi iresponsabil.  Un răstimp de ar fi contemplat asupra mea, ascultându-mi inima şi visul, şi dragostea trudită precum un salahor, prin căile cele mai sinuoase, pentru a le căpăta încrederea...Au privit odinioară sau măcar acum în ultimul ceas, ochii mei nesăţioşi de iubire, gura mea ce rostea aleanul  sufletului într-un limbaj peltic de emoţie? Obstinaţi de propriile convingeri şi de teama de a nu-şi perverti progenitura, proferau fiicei: "Din frumuseţe nu se face porumb şi din isteţime mămăligă. Ori el, ori noi?

        Iubirea noastră pătimaşă de fiecare dată s-a întors în trecut, într-o căutare sacadată de indecizie. Puzderii de lacrimi şi şovăieli de sentimente au sfredelit sufletul amândurora. Ne-am privit ochii sticloşi de lacrimi şi ne-am sărutat. Şi ne-am sărutat ore şi am plâns zile şi am uitat apoi gustul buzelor utopice. Sufletul ei neprihănit s-a resemnat şi a ales să renege coabitarea inimilor noastre. Apoi a căutat dragostea prin locuri străine şi oameni feluriţi în fel şi chip, şi portofel. Şi le-a dăruit zâmbetul, prietenia, poate chiar iubirea, iar eu am rămas cu nimicul. Şi-au hrănit pornirile, şi-au desfătat buzele, apoi s-a întors la mine. Mă proclamă drept un vătaf al trecutului, asmuţind în clipele de singuratate amintirea mea. Dezmierdarea ei rămâne amintirea chipului meu slut.

Melancolie şi bere

         Printre duzinele de caiete cu foile încreţite înşirate pe birou,  printre ciornele aruncate pe jos, printre ceştile de cafea ticsite cu zaţ, printre miile de gânduri împrăştiate prin minte, printre oamenii pe care îi iubesc, printre pixurile cu pasta isprăvită....sunt eu. Cine credeaţi?
         Mi-e dor de pierce-ul din sprânceană. Mi-e dor de pierce-ul din ureche. Mi-e dor de şuviţele blonde. Mi-e dor de tricoul ACG, galben, care făcea furori printre cochete. Mi-e dor de chica mea vajnică  ce continua pe acoperişul scalpului cu o creastă uniformă, din nou, atracţie pentru cochete. Mi-e dor de copilul de care m-am îndrăgostit. Mi-e dor de nopţile albe petrecute în compania prietenilor mei, care mă aduceau pe braţe acasă. Mi-e dor de extravaganţa faptelor mele nu şi de consecinţe. Căci ele m-au adus aici. Ele au adus singurătatea. Dar mâine este o nouă zi, numai bună de iscodit consecinţe.
        Comportamentul meu actual nu este cel potrivit. Am evitat lumea şi am îmbrăţişat cartea. Am strâns lacrimi multe, regrete asijderea Aşa că nu mai am de gând să-mi pierd şi restul tinereţii. Nu vreau să mai simt gustul singurătăţii. Nu mai vreau să mă bazez pe o singură persoană, care nu este trup şi suflet pentru mine. Sunt o persoană credincioasă. Cel puţin aşa cred. Nu m-am ferit niciodată să mulţumesc celui de sus pentru cele primite, iar când am cerut, am făcut-o cu sfială şi smerenie. Mi-e frică însă de boală. Doar eu ştiu prin ce am trecut şi cât am îndurat, cât de mult a durut şi cât de greu am uitat. M-am transformat într-un ipohondric...
       Mă tot mint că îmi sacrific prezentul pentru viitor. Mă tot mint că am un suflet bun. Mă tot mint că aşa e bine. Dar nu e aşa. Vreau să fiu altfel, vreau să fiu fericit.
       Am o bere în mână...bine, acum e jos, însă are dopul pus. Mâine voi fi altfel. Mâine va fi altfel...

Doi ani de zile

        Am fost apelul tău de trezire doi ani de zile. Doi ani de zile corzile mele vocale au şoptit urechilor tale că tu eşti oaza mea telepatică. Că atunci când ochii şi degetele mele întâlnesc ochii şi gura ta, pe care o dezmierd cu degetele, ca apoi buzele mele să se însăileze cu ale tale, totul devine feerie.  Doi ani de zile am privit şi m-a durut privindu-te cum ideile tale se metamorfozează, idealurile tale se înmulţesc, iar ochii tăi nu mă mai privesc cu candoarea de altă dată. Ai fost subiectul miilor de lupte din interiorul meu care reflectă slăbiciunea mea anxioasă asupra ta. Pot să trăiesc şi fără tine. Dar nu vreau să trăiesc lăsându-te în spate, plecând nepăsător în viitor şi lăsându-te în oceane de lacrimi. De fiecare dată te voi lua cu mine. Tu însă, mă poţi arunca unde vrei, căci ambiţia mea de a mă ridica din hău este nemărginită. Scriu despre tine pentru că, încă, simt că ai nevoie de cuvintele mele. Ele te vor ţine pe drumul uniform ce duce spre fericire. Mă poţi numi călăuza ta.

1.august.2013

       De la orizont o lumină difuză priveşte înmărmurită spre robii cerului. Cu ultimele puteri, aruncă razele îndulcite şi alămii în roiul de oameni ce-şi înfruntă destinul. Unii zâmbesc şi îşi trăiesc visul, alţii plâng şi o iau de la capăt, iar ceilalţi renunţă la luptă şi se resemnează. Soarele e gata să plece, să se odihnească în tihnă, să lase locul lunii. Stelele vor urma calea semilunii şi se vor împărţi pe întreaga boltă cerească. Oamenii nu privesc spectacolul cerului. Arareori, se găsesc ici-colo îndrăgostiţi ce privesc întinşi pe spate constelaţia ilustră.
     El îşi acoperă ochii ca un copil îngrozit de o sperietoare. Cei care l-au născut, acum, îşi aruncă vorbe fără cuget, pline de cusur şi vrajbă.
     - Beţivule! Mi-ai distrus viaţa!
     - Eşti o proastă, fă...
   Şi sare ca un deşuchiat, cu pumnii spre faţa nenorocitei. Se aud ţipete intermitente şi parcă toată prostimea ascultă vaietele femeii. Cerul se face negru ca ţiţeiul şi pâlcuri de stele străvezesc verticala.
   Nu a lovit-o. Moliciunea provocată de băutură, a încetinit traiectoria pumnilor vajnici. Iese un vecin din curte:
    - Băiete, dacă nu încetezi chem poliţia!
    - Dar cine eşti tu, mă?
    - Omori femeia, nenorocitule!
    - Bre, eu nu mă bag pe familia dumitale, vezi-ţi de nasul tău, că de nu...
Tatăl chemă băiatul şi-l întrebă:
    - I-am făcut eu ceva, măi, băiete?
 Băiatul tace privindu-l cu sprâncenele circumflexe parcă să sară cu pumnii asupra lui. Pleacă galop însă în camera sa. Se simte descumpănit şi mâhnit. Priveşte viaţa ca un flegmatic şi ar da orice să plece departe, dar nu are unde. Ia o foaie şi un pix, şi aşterne câteva lacrimi pe coala cartonată. Apoi umple pagini de pastă albastră şi gânduri trecătoare. Crede că rostul lumii este să îndure şi să se mulţumească cu ce primeşte. Orice luptă nu are izbândă. Orice armă nu are glonte. Toate sunt dincolo de puterile noastre. La fel ca dragostea. La fel ca viciul. Aşijderea mândriei. Ştie că mâine va veni iar soarele, iar puterea de luptă va expanda şi mai vârtos. Până atunci, aşteaptă somnul.