Doi ochi căprui mă privesc cu stimă şi consideraţie. Grijile mele atât de morbide în sufletul meu, par atât de neînsemnate pentru el. Mi-e teamă de boală, teama lui este ziua de mâine. Sufăr şi cuget îndelung pentru o fecioară, el ar alege-o pe oricare, doar să aibă grijă de inima lui. Preţuim alte valori, alţi oameni, alte visuri. Ceea ce ne leagă este dorinţa. Dorinţa de a fi mare, de a primi atenţie, da a-şi hrăni sufletul cu dragoste şi compătimire. Nu depinde de noi cursul vieţii noastre. Suntem nişte neputincioşi în faţa destinului. Respectul lui deosebit, truda lui matinală şi servilă, mâinile lui mari cât manualele de matematică, pline de bătături, nu i-au adus un trai mai bun. Munceşte 12 ore pe un salariu de rahat, dintre care, 25% este cheltuit pe navetă şi merinde. Îl apreciez pe omul ăsta, pe junele devenit bărbat peste noapte. Nu ştie cum e dragostea, nu ştie cum e gustul unui sân voluptos şi rumen. Nu a simţit atingerea unei mâini duioase pe faţă, cum nu a simţit moliciunea unor buze de fată. De aceea, cred în destin. Am o rudimentară cunoaştere despre înlănţuirea faptelor, însă simplă căutare pe google, asimilează destinul cu norocul şi personalitatea. Decizia de a acţiona sau stagna o acţiune, fiind doar impulsul său, consumându-se ţigarea vieţii. De multe ori încerc să-mi impun anumite lucruri, de pildă, să nu mai joc poker, sau să mă lepăd de orice altă slăbiciune a mea. Timpul îmi demonstrează neputinţa de a mă controla revenind la vechile metehne. Am citit undeva că trebuie să-ţi accepţi defectele şi să te ierţi pentru ele, ca apoi să încerci să le faci uitate.Ei bine, nu pot. De aceea, mă consider vrednic de compătimire, şi probabil un salahor al vieţii. Mi-e frică de boală. E singurul lucru ce provoacă minţii mele lugubritate. A, mai este singurătatea.
Lecţia de azi: Mulţumeşte-te cu ce primeşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu