Oamenii încep să te critice pentru alegerile tale. Tu începi să le justifici.  Apar semne de întrebare la fiecare gând ce se concepe în tine. Nu ştii pe cine să mai crezi: pe ei sau pe tine. Vrei să te crezi pe tine, dar nu ai dovezi clare ca să faci asta. Roadele nu le-ai cules ca să le arăţi dovada.
      Vrei să pui mâna mai repede pe iepurele după care alergi. Dar iepurele fuge. Tu nu fugi mai tare decât el. Totuşi, te întrebi cum au reuşit ceilalţi să prindă iepurele, şi te mai întrebi, de ce există oameni care nu vor să alerge după niciunul. Iepurele este ţinta omului în viaţă. Scopul lui pe lumea asta pe care toţi ar trebui să-l urmeze până în apusul fiecărei zile. . Tu vrei să furi secretul de la cei care au reuşit, să-l aplici vieţii tale, şi apoi să îi înveţi pe ceilalţi care nu se obosesc să facă asta. Te consideri nobil, santinelă a cauzelor bune.
        Ţi-e frică să vorbeşti, ţi-e frică să ceri, ţi-e frică să nu faci rău oamenilor. Unii te cred prea bun, alţii te cred prea prost. Tu nu ştii ce să crezi despre tine. Eşti compus din mai multe părţi şi fiecare cu părerea ei. Eşti lăudat şi criticat, deopotrivă. Tu pe cine să mai crezi?
        Dar e uimitor cât de uşor  se poate alimenta rezervorul omului odată ce nu are de gând să se întoarcă din drum. E conştient că înapoi nu sunt benzinării, doar vine din acea direcţie, şi că doar în faţă se află speranţa de a găsi ceea ce caută.
       Oamenii vin, oamenii pleacă. Aşa e viaţa. Degeaba îi izgoneşti, ei se întorc la tine, dacă sufletul a vorbit în locul mândriei tale. Ce mândrie mare avem! Nu ştiu cum de are loc în trupul nostru. E partea proastă a oamenilor, pentru că atunci când sunt lăudaţi, mândria începe să iasă prin gură, prin ochi, prin mâini şi prin picioare. Poate fi scuza oamenilor care nu aruncă laude: "dom'le, eu nu laud pentru că oamenii şi-o iau în cap."
      Nu mai stai să-ţi aranjezi cuvintele. Vrei doar să-ţi plângi puţin de milă. Vrei să-ţi arăţi importanţa. Ai uitat că fiecare om se crede important şi că sunt atâţia oameni.

           Şi să te mai întreb câteva lucruri. De ce mă cauţi dacă nu mă vrei? De ce mă suni dacă ţi-am spus că nu vreau să te mai văd, aud, simt şi nici măcar ca tu să mă iubeşti? Nu mai eşti în planurile mele. Eu am planuri mari. Eşti o furnică în ochii mei acum. Trebuie să faci de două ori ceea ce am făcut eu pentru tine, să verşi de trei ori mai multe lacrimi decât ochii  mei, să ai de patru ori mai multe nopţi albe decât mine şi să preţuieşti iubirea mea ca pe o comoară. Ţi-ar trebui trei ani ca să faci acestea.  Nu le vei face niciodată. Dacă aş fi avut intenţia să le faci, nu te-aş fi descurajat. Dar nici nu-mi mai pasă. Sunt vlăjgani mai frumoşi, mai deştepţi şi cu mai multe de oferit, unui chip frumos şi o inimă capricioasă. Am scris destule despre tine. Am umplut sute de pagini publicate şi nepublicate.  Te-am stornat de pe bonul vieţii mele acum. Nu mai am timp pentru tine, iar dacă aş fi putut să te cumpăr, niciodată n-aş da bani pe tine. Înainte eram dispus să-ţi dau totul, până şi viaţa mea. Necazurile  care se vor pune în calea vieţii tale, sunt singurele care mă pot întoarce la tine. Trebuie să strigi foarte tare ca să te aud. Trebuie să suni de sute de ori ca să-ţi răspund. Trebuie să dai zeci de mesaje ca să mă uit la unul dintre ele. Atât de mult m-am depărtat de tine. Şi doar atunci, mă voi întoarce şi întinde mâna. Berbecul din tine va împiedica toate aceste lucruri să se întâmple. Aşa că s-a terminat.