30 Octombrie 2013

     Daca simt sa-mi scriu gândurile înseamnă că am ceva de spus. Ceva din care oamenii pot învăţa sau pot realiza importanţa lucrurilor pe care le au, nu doar pe care le doresc. Aici e singurul loc unde nu mă feresc de nimeni. Mereu am găsit încredere în cuvintele mele metamorfozate pe albul paginilor. Mama nu mă aude, iar tata nu vrea să mă asculte. Cred că şi el ar avea nevoie de nişte aparate. Unele care să-i regleze setea de alcool. Dar bine. Nu îl condamn. Ştiu puterea viciului. Ştiu cât de greu este să-l arunci şi să nu te mai întorci după el. Să-ţi spui că nu mai bei a doua oară, ca mâine să te trezeşti cu paharul la gură. Sau jocul de poker. Mania acestui viciu care m-a prins şi pe mine de nenumărate ori, lăsându-mi vântul în buzunare. Sunt tânăr, dar am avut ocazia să gust multe roade coapte şi necoapte. Am învăţat ce este răbdarea şi am simţit durerea orelor care treceau şi mai greu. Am văzut sângele meu ieşind din mine, ca o lavă din vulcan. Am simţit durerea fizică şi psihică cum se jucau în mine ca doi copii neastâmpăraţi, ţâşnindu-mi apele din ochi. Am iubit cu toate inimile inimii mele. Toate au fost frânte de un copil cu ochii unui peisaj de toamnă. Am cercetat adâncurile mele, căutându-mi pacea. A fost furată de vreme ce nu o găsesc. Mâine iar plec din locul meu de baştină să mă lupt cu buzunarele goale. Să mă lupt cu mine, căci e cea mai grea luptă. Să ajung acolo unde e soare şi iubire. Am mulţi nori în faţă.

Marţi 29 Octombrie

    Am ales să nu mai alerg după fete, căci nu le voi prinde niciodată aşa cum vreau eu. Destul mă împiedic eu şi nu mă prinde nimeni. Să te ridici singur nu e greu, e aproape la fel de uşor ca însăşi căderea. Mai greu e să continui, să nu te laşi prins de propria frică. Mă complac în ideea de neputinţă sau nepăsare care duce însă la anxietate. E adevărat că mă simt singur uneori. Este o trăsătură caracteristică fiecărei existenţe, cu atât mai mult unuia ca mine. Fiecare are modalitatea lui de a-şi exacerba dorinţa de cuplare, de coabitare, de socializare. Suntem atraşi de sexul opus din cauze înnăscute şi bine explicate în teorie. Cu modalităţile contemporane oamenii se găsesc mai uşor, dar se şi despart mult mai lesne. Ce rost are să intru eu în viaţa alteia? Să-i stric planurile cum am mai făcut-o înainte. Să încep să împart dragoste cu miluita şi să mă trezesc apoi cu braţe goale? Bine, aş putea trăi în alte chipuri, făcând şi alte lucruri dar nu aş fi eu. Sau l-aş putea readuce pe cel de acum doi ani, care învârtea fetele pe degete, sau altfel spus, ele se învârteau pentru a le vedea eu mai bine. Sau altfel: să spun conştiinţei mele că viaţa trebuie trăită la maxim, aşa cum văd că fac alţii(sau pretind că o fac) şi să-mi albesc nopţile printre cearşafurile doritoarelor de "viaţă". Să-mi spun că lucrurile frumoase sunt cele interzise, şi să mă complac în ele aşa cum fiinţele pe care le iubesc admit asta. Asta ar însemna să arunc otravă peste tot ce am cultivat eu până acum, dar măcar nu aş mai fi singur. Sau m-aş putea preface. Să-mi pierd timpul, ore din viaţa mea, încercând să conving fete să se întâlnească cu mine(ce-mi mai plăcea înainte).Acum însă mi se pare o pierdere de timp. Atunci ce vreau să demonstrez cu articolul ăsta parcă decupat dintr-un disperat de femei?  Să răspundă cine ştie. Poate mâinile mele scriu acest articol, dar nu este gândit de ele. Iar eu sunt alcătuit din două părţi emancipate. Una din ele a scris în seara asta. Cred că e partea care se simte singură. Ori e cealaltă parte care întinde capcane celeilalte. Ele ştiu. Degetele doar scriu povestea.

Fetele sunt hoaţe

      E adevărat că ele sunt existenţele cele mai frumoase. Nu sunt stăpânele lumii dar sunt călăuza bărbaţilor puternici. Sunt şi cele mai viclene fiinţe. Aşadar, o combinaţie perfectă între frumuseţe mirifică  şi  o şiretenie desăvârşită. De ce spun asta? Toţi am dorit o fată frumoasă aproape de noi care să ne încălzească sufletul. Aşa le-am cunoscut. Dorinţa de chip frumos a început să zămislească încă din pubertate când jucam împreună dansurile copilăriei fără să le privim(ca acum) ca nişte fiinţe ce trebuiesc atacate şi cucerite. Cu toate că ele nu însuşesc putere fizică prin care ar putea să ne contracareze, sunt îmbelşugate cu mijloace specifice irezistibile pentru noi, băieţii( încă nu mă consider bărbat). Cea mai ageră armă a fetelor este cuvântul, care este dincolo de graţiile trupurilor aproape perfecte care îmbolnăvesc imaginaţia noastră. Dincolo de hainele scumpe şi ostentativ îmbrăcate pentru a acapara atenţia noastră. Dincolo de tot ce înseamnă senzualitate. Toate poftele sunt vremelnice. Nu te pot mulţumi pentru eternitate. Acelaşi trup, aceeaşi  ochi te vor plictisi într-un final DACĂ femeia nu ştie să folosească cuvântul. Poţi iubi o fată fără să o vezi.
      Vorbeam despre cuvânt. Spuneam că el poate cuceri cele mai puternice teritorii, cei mai bogaţi regi, cele mai frumoase inimi, aşa cum el poate fi folosit şi pentru lucruri mârşave. Mulţi cunosc amăgirea ca pe o promisiune mincinoasă care răneşte adânc aşteptările noastre. Ei bine, ea vine din cuvânt. Cuvântul vine din gura oamenilor pe care noi îi considerăm vitali pentru traiul nostru, prin făgăduielile născute. Adică noi îi vom considera pe acei oameni care ne-au promis lucruri, sentimente, nu ştiu, locuri de muncă fiinţele cele mai importante care pot aduce destinului fericire. O fericire generalizată.  Amăgirea mai poate fi considerată şi un mod de distracţie al fetelor. O cale de a alunga plictiseala, de a-şi stimula impresiile de superioritate. E puţin ilogic faptul că baieţii aleargă coada fetelor şi nu invers. Naivitatea noastră condusă de înclinarea spre plăcerile trupeşti distruge orice urmă de raţiune. Ne împinge să dorim fete care nu au depăşit cu mult vârsta pubertăţii. Dar nu este doar vina noastră. Ţinutele extrem de atrăgătoare, cu pieptul gol şi fundul învelit ca într-o pânză, stimulează instintul carnal al nostru. De aici vin abuzurile, violurile şi toate celelalte. Îmi place o fată bine îmbrăcată cu un stimul atractiv, însă destul de subtil. Asta face diferenţa între o fată frumoasă şi o fată "bună".
       De ce spun că fetele sunt hoaţe? Am asistat nu acum mult timp la o convorbire dintre o prietenă a mea şi mai mulţi interlocutori, care erau evident băieţi. Amica mea mi-a spus că va convinge unul din ei să-i cumpere o rochie care îi plăcea ei la nebunie. A încercat şi cu mine dar temperamentul meu flegmatic nu a reuşit să-l înduplece(ori era prea scumpă). Aşadar a sunat doi băieţi. Am rămas stupefiat. Am încercat să mă transpun atât în locul lor cât şi în locul ei.(aşa fac mereu când sunt confruntat cu o problemă). Comportamentul ei l-am înţeles. Spuneam mai devreme că dorinţa fetelor de amăgire este o aprinsă provocare. Dar analizând comportamentul celor doi băieţi, deşi aţâţat de comportamentul ei puţin frivol, nu mi l-am putut explica. Dar nu eram mâhnit pe ei. Până la urmă, noi suntem conduşi de plăcerile lumii, atât de vinovate. Viclenia fetei m-a făcut să realizez ceea ce demult ar fi trebuit să conştientizez. Anume că fetele pot obţine ce-şi doresc fără prea multă "insistenţă", ca să zic aşa. Fetele se îndrăgostesc mai uşor, dar trec de zece ori mai repede peste amorul pierdut decât un băiat. Cârdul de băieţi ce se formează la coada fetei este imens. Iar voi fetele, ştiţi asta. Vă place lucrul ăsta?
 

25 octombrie

    Am scris opt rânduri lăsându-le apoi goale. Nu mi-au plăcut. Era cuvântul despre viaţa mea. Nici ea nu-mi place. De fapt, nu-mi place de mine. Mereu încerc să merg drept dar mă îndoi ca un elastic la prima coliziune cu realitatea. Nu ştiu să scriu despre lucruri frumoase. Probabil nu am avut prea multe sau nu mi-au plăcut cum arată pe hârtie şi am preferat să le inspir şi să le las acolo. Moaştele lor au fost îngropate adânc în mine şi nu le mai găsesc. Sau poate am nevoie de încurajare. De elogii sincere şi ajutoare. Toate motoarele voinţei mele se aprind atunci, şi comisurile buzelor mele permit dinţilor să zâmbească.  Însăşi speranţa, prin forma ei crepusculară prinde culoare. Sunt conştient de lipsurile mele, pe care zilnic încerc să le umplu cu substanţe nutritive. Dar nu întotdeauna mă hrănesc cu alimentele potrivite. De aceea este nevoie de un nutriţionist.  De aceea omul trebuie să se ajute unul pe altul prin suplinire, prin completarea golurilor celuilalt.

   .

 

Sâmbătă, 19 Octombrie 2013

        Am fost mai trist decât o apă fără peşti. M-am scăldat în multe depresii care se alimentau din magaziile conştiinţei mele. Am crezut că e uşor să fii mare şi mi-am dorit să cresc.  Mă uit în oglinda prezentului  şi nimic nu este cum am crezut că o să fie. Nu sunt îmbulzit de cadâne, nu am bani în toate buzunarele jachetei mele şi culmea, alerg necontenit să refac greşelile copilăriei: plătesc milioane pe studii, pe care le puteam asimila în timpul şcolii, când eram copil. Mă port ca un copil. Iubesc un copil.
       Schimbând canalul televizorului meu  am văzut zeci, sute de oameni. Apoi, uitându-mă la un meci am văzut mii de chipuri care seamănă cu mine. Dintre ei jumătate sunt fericiţi, iar cealaltă doime încă sunt în căutarea ei. Mă gândesc cum alege Dumnezeu, cum face Dumnezeu selecţia.
       Să-mi spună cineva că are tot ce-şi doreşte, iar el îl voi pune la capătul drumului meu, ghidându-mă după indicaţiile sale. Dar nu cred că sunt corzi vocale capabile de asemenea vorbe. Mă ghidez după soare până la proba contrarie. Unde străluceşte acolo mă duc şi eu.

Scrisoare către mine

         Sentimentele sunt schimbătoare, în funcție de circumstanțe. De aceea nu e bine să te dedici impulsurilor lăuntrice. Sunt la fel de ieftine și înșelătoare ca o haină de proastă calitate. Relațiile interpersonale, într-un final, aduc dezamăgiri și ranchiună. Nu-ți construi sentimente copleșitoare față de semenii tăi dar iubește-i sincer și ridică greutatea de pe talerele vieților lor.
        Am înțeles că pentru a reuși în viață ai nevoie de principii, de stăpănirea sinelui și de acceptarea statutului în care te afli. Viața cotidiană oferă șanse fiecăruia de a-și demonstra aptitudinile.  Ochii vulturului și înțelepciunea șarpelui să o ai. Să știi că omul este acolo unde merită. Viața este corectă și te răsplătește pe măsura muncii tale. Dar cum nu poate fi alb fără negru, nici omul nu poate avea soarele pretutindeni pășește.
       Nu te lăsa condus de slăbiciunile tale. Nu te ascunde dacă cineva te caută. Deschide-ți inima când cineva va bate la una din ușile ei. În surdină, analizează-ți fiecare gest al propriului comportament și
 îndreaptă-ți-l. Învață să te ierți atunci când greșești, ca să poți ierta greșelile altora. Fii împăcat cu tine, chiar dacă ești cel mai mic pește din acvariu. Zâmbește, căci e cea mai neprihănită însușire a omului.  Bucură-te de tinerețe și prețuiește timpul. El este dușmanul tău. El îți va rupe crengile, îți va ofili frunzele și te va scoate din pământ, la finalul zilelor tale. Nu mai fi supărat pe tine.

14 Octombrie 2013

               Am trăit cele mai intense clipe ale copilăriei mele, privindu-ţi chipul însetat de mine. Adesea ne găseam trupurile îmbrăţisate într-o voluptate adâncă. Umerii tăi goi şi cruzi, aveau gustul unui măr verde din grădina raiului.  Coborând prin tine, ca o lacrimă pe obraz, la sânii formelor de pară, râvnind la gustul celor două, găseam plăcerea maximă. Era cea mai amplă şi subtilă formă de hedonism adusă vieţii mele înconjurată de monotonie.
               Reveriile mele sunt scurte dar deosebit de acute. Atunci când închid ochii, nu găsesc deosebire între vis şi realitate. Sunt zile când am nevoie de ele. Atunci când mă simt singur, sunt singurele lucruri bune din imaginaţia mea îmbelşugată.

11 Octombrie 2013

        Mi se spune că sunt prea tânăr să înţeleg contrastele lumii. Prea sensibil să le pot înfrunta. Prea slab să le pot înfrânge. După ei, ar fi mai bine să arunc baioneta, şi să mă predau. Dintotdeauna a fost calea cea mai simplă. Dar căile simple nu sunt pentru mine. Sunt pentru cei care nu doresc să lupte. Nu vor să strângă din dinţi şi să îndure vijelia, care însă va trece. Nici măcar nu contează clipa. Ei asta nu înţeleg. Oricum trece, iar cel mai mult contează ce rămâne după. Prefer să învăţ decât să dorm. Prefer să iert decât să hulesc şi să urâsc. Să zâmbesc până şi umbrei mele. Mâine te vei trezi la bătrâneţe, fără să ştii cum s-a scurs o viaţă. Una pe care nu ai preţuit-o şi nu ai întreţinut-o cu cele mai bune untdelemnuri şi cele mai scumpe daruri sufleteşti. Curg rânduri din sufletul meu însetat de afirmare.
        Am încercat să înţeleg viaţa, calculându-i toate cifrele. Nu mi-a ieşit. M-am uitat la rezultate, la sfârşitul cărţii noastre, iar răspunsul nu concordă. Mai am de învăţat nişte formule.

8 Octombrie 2013

         S-au mai adăugat câteva sentimente la bugetul inimii mele. După ce am sistat această operaţiune, am dat drumul hamurilor şi am lăsat frâu liber sentimentelor nărăvaşe să alerge galop spre imperiul trupului meu. Mi-am cumpărat şi o pensulă pentru a-mi unge inima cu untdelemnul sărutărilor tale. Am la îndemână şi un toptan de lac în cazul în care iubirea noastră va da semne de restrişte, făcând-o să sticlească din nou.  Nu vreau să înlocuiesc piesele stricate, ci doar să repar iubirea noastră prin consolidare. Căci timpul trece, iar noi nu suntem decât nişte simpli oameni goniţi de soartă.  Nişte oameni ce nu vor trece calea vieţii a doua oară.

06. Octombrie. 2013

      Sunt multe decizii pe care trebuie să le iei. Cum toate sunt influenţate de dorinţă, impulsul de moment va decide drumul. De obicei, încercăm să facem alegeri cât mai puţin dăunătoare conştinţei noastre sensibile.  Conştiinţa este ochiul sufletului nostru. Atunci când încălcăm această regulă, suferim amarnic pentru nepăsarea zămislită ei. Întregul trup se dedă indiferenţei, nepăsându-i şi mai tare. Rănim sufletul atunci când facem alegeri pentru mintea noastră, pentru ochii noştri pofticioşi de trupuri voluptoase. Conştiinţa sănătoasă este biblia trupului, călăuza spre bine, pe care însă nu o ascultăm, decât atunci când ne este frică.
       Ai observat că dorinţa nu înseamnă neapărat şi plăcere. Este de fapt o presupunere, o aşteptare a plăcerii. Un exemplu foarte coerent este atunci când îţi doreşti să te muţi în gazdă, să zicem, în oraş. Îţi închipui că totul va fi strună; că vei ieşi în oraş în fiecare seară; că-ţi vei face de cap; că vei avea mai mult timp de învăţat etc, apoi la îndeplinirea dorinţei vei vedea că lucrurile nu vor sta aşa cum ţi-ai imaginat. Vei avea nevoie de bani, de mâncare, de săpun, de mamă, de tată. Colegul de cameră nu suportă gălăgia, duşul sau curăţenia. De aceea dorinţa nu înseamnă plăcere, existând însă o relaţie strânsă între cele două.
      Dar când ştii dacă alegerea făcută este una dreaptă? Tu încerci să te justifici în faţa părinţilor, să le explici părţile bune, să te convingi până şi pe tine că aşa e bine. Apoi vin valurile de opoziţii. Parcă nici tu nu mai eşti sigur de ceea ce vrei să faci. Norocoşi sunt cei cu un caracter de piatră. Cu toată practica psihologică de convingere, nici măcar conştiinţa ta nu reuşeşti să o mai îndupleci. Dar te duci şi faci ceea ce ţi-ai propus de la început. Dar în general, fără sprijinul conştinţei, dorinţa nu va deveni plăcere şi nici alegerea, una bună.

05.Octombrie.2013

    În genere, am fost aţa neagră şi subţire de pe papionul cartonat al imaginaţiei mele. Întotdeauna m-am considerat inferior rasei din care îmi trag osemintele. Mereu m-am imaginat ca fiind un peşte mic, într-un ocean atât de mare. Încă vreau să fiu rechin dar nu ştiu dacă depinde absolut de mine. Exteriorul tatei, interiorul mamei, formează  trupul meu, cu care nu prea mă mai laud. Măcat aici ei sunt împreună, formând această trinitate. Uneori mă consider frumos, alteori mi-e ruşine să ies din camera mea. Printr-o analogie tălmăcită, mi i-aş putea imagina pe ei atunci când se înţeleg bine şi când nu.
     Fiecare îşi consideră propria viaţă, una destul de anevoioasă şi plină de refuzuri. Una din care i-am putea învăţa pe alţii cum să se comporte şi să iubească, puţini reuşind să-şi impună părerile. Diferenţa dintre noi este că unii sunt nemulţumiţi că nu şi-au primit telefonul promis, iar alţii îşi pierd echilibrul sufletesc pentru  că nu au bani să mănânce. De aici, conştientizez, că visurile sunt pentru cei norocoşi. Visurile sunt pentru cei care pot închide ochii noapte, neîntinaţi de griji şi nevoi.
   Şi eu mă consider neputincios sau nemulţumit. Sunt lucruri pe care mi le doresc şi nu le am. Sunt fericit însă, că pot să visez. Sunt conştient, că refuzurile, jignirile, voiajele dus-întors ale fiinţelor pe care le iubesc, formează periplul vieţii mele. De fapt, nici nu ştiu ce este iubirea. Şiruri infinite de păreri variabile şi teoretice, îmi îmbată mintea. Ce am simţit eu, ai simţit şi tu mai devreme sau mai târziu. Aşa că oamenii nu sunt atât de diferiţi pe cât par. La fel de dezorientat eşti şi tu. Măcar până la proba contrarie.