28 august 2013

    Ce extaz provoacă minţii mele un sunet de pian şi zeci de silabe puse-n rimă împerecheată. Ce armonie se creează în mine la auzul unui acord de chitară care precede altul şi altul. Ce poate face dragostea dintr-un suflet de om şi o voce de catifea. Iar cei pe care corzile vocale nu-i ajută, se mulţumesc a scrie. Deosebirea este că unii sunt ascultaţi, iar alţii sunt citiţi. Aşa cum viaţa stratifică omul. Aşa cum frunza nu e iarbă şi isteţimea mămăligă. Aşa cum unul se pricopseşte, iar altul nu. Iar bat câmpii şi norul ciocăne la uşă. Iar mă joc cu jucăriile vechi, sperând la cele noi Cele vechi le-aş arunca dar dacă rămân fără?  Ce să fac? Trebuie aninat şi sufletul meu de ceva, chiar dacă pofta nu-i pusă-n cui. Datoria mea e să încerc...căci omul care încearcă...rămâne cu încercatul, iar cel care nu, se mulţumeşte cu mediocritate. Mă duc să-mi caut norocul prin aceeaşi curte a minţii mele. Va veni sorocul când voi culege laurii şi voi zâmbi agale. Dar mă descurajează capriciul zilei de mâine. Ziua de mâine este în fiecare zi, atunci când ieri speram la ea. Ai văzut şi tu cum aduce cu ea alte feţe, alte probleme, alte moravuri. Omul să fie mulţumit cu ce primeşte însă!