Mici şocuri electrice au loc în inima mea tânără când îi văd chipul frumos şi rumen.  Toate motoarele mele se opresc şi încep să plângă. Fără lacrimi de data asta. Apoi trupul meu cu greu porneşte, după multe ungeri şi încurajări forţate. Ţin minte toate bătăile inimii care precedau vederea ei şi toată acalmia trupului meu când mă aflam în braţele ei calde. Parcă nicăieri nu era mai cald decât acolo. Nici măcar în gura sobei mele ponosite. De ce se întâmplă toate astea? De ce nu mai trece?  Aş vrea să mă văd pe mine prin ochii ei să înţeleg dacă sentimentele mele sunt juste. Dacă merită atâta ardoare şi atâta suferinţă pe care o înghit necontenit. Toate astea se întâmplă atunci când îi văd chipul, oprindu-mă din goana galopantă spre... acum nu mai ştiu unde. Ştiu însă paşii mei repezi şi fricoşi pe care îi recunosc  oriunde m-ar duce. Cât despre ea... sunt doar vorbe. Am glumit. Am vrut să văd ce zice. Am vrut să-i mai aduc aminte de mine că tot e sărbătoare. Ce naiba, să fim serioşi, mă merită ea pe mine?  Nicidecum. Mă duc să mai vorbesc cu fetele pe facebook.

Sâmbătă, 31 Noiembrie

    Să oprească cineva timpul! Nu vreau să cresc mai mare! Adică eu depind de timp? De ce să nu depindă el de mine?! De ce măsurăm viaţa în ani şi iubirea în clipe?  De ce nu poate fi invers? Şi viaţa să fie bucăţi infinite de clipe care se duc, venind altele din faţă. Da! Viitorul este un imbold. Este chiar speranţa mai vie ca oricând. Viitorul este uşa tinerilor spre fericire, iar prezentul este cheia. Repeziţi sunt cei ce-şi caută fericirea prin labirintul trecutului, care există doar într-o parte a creierului responsabilă cu amintirile. Este o fericire vremelnică. Este o amăgire. Ca toate celelalte de altfel.  Diferenţa o face gustul. Iar trecutul are gustul acru.

Marţi, 26 Noiembrie

    Şi tristeţea are gustul dulce. Este un îndulcitor ieftin evitat de toţi, tocmai din cauza preţului redus. Se găseşte în sufletul omului care este un adevărat supermarket. Oamenii săraci îl cumpără, mulţumindu-se cu efectul de calmant al ei. Evident că sunt şi tristeţi mai costisitoare, achiziţionate de cei rămaşi fără dulciuri scumpe. La nevoie şi mămăliga poate fi aperitiv, nu? Nu vorbesc prostii. Tristeţea este plăcută tocmai prin exteriorizarea ei. Prefer să spui aproapelui tău decât să ţii în tine. Am dreptate? De aceea singurătatea este unchiul ei preferat. Nu vei găsi întotdeauna pe cineva să te asculte. Sau poate foi libere să le colorezi în expresii grafice. În fine, e un neam destul de numeros şi prietenos în aparenţă printre care se numără şi inspiraţia. Este un fel de văr îndepărtat pe care trebuie sa-l cauţi hotarât, ca să-i auzi povestea. Partea plină a paharului este că sufletul se împietreşte. Mintea devine ageră, contemplând adesea. Acum ştii durerile de burtă provocate de tristeţea ieftină si plină de conservanţi Acum nu vrei să guste şi seamănul tău din ea. Aşa devii un om mai bun. Orice lucru rău îţi poate face bine dacă vrei să înveţi din el.

      Se aud stropii de ploaie cum mângâie asfaltul nocturn şi rece.  Un foşnet plăcut ce aduce a trecutul meu. De celelalte ploi şi cerul luminat de trăsnetele albe. Totul se transformă în melancolie şi speranţă.  Parcă alţi ochi privesc spre vămile cerului din ce în ce mai negru.  Mintea mea pătrunde prin cele mai adânci şi tainice unităţi subterane ale ei. 
    Mereu am încercat să conving că sunt mai bun decât alţii. Nu m-am gândit că suntem din aceeaşi sămânţă şi că avem aceleaşi porniri mefistofelice. Poate că nu trebuie să dau din coate ca să ating apogeul putinţelor mele. Acum nu mai sunt de acord cu deviza  cel mai bun să câştige.  Trebuie să ne ajutăm unii pe alţii pentru ca fiecare să câştige propria şi singura bătălie adevărată: lupta cu noi înşine. Restul sunt doar răsfrângeri ale noastre.
     Viaţa mea ia cursul unei ape furtunoase. La orizont mă aşteaptă succesul, liniştea, iubirea care însă la rândul lor vor provoca angoase şi mai mari. Toate trec aşa cum vin, iar povaţa  este să nu privesc după ce mi-a căzut din buzunar, căci tot ce scap se scufundă.  Aşa ajung la ţărm. Doar aşa vor cunoaşte călcâiele mele uscatul. Aşa voi pleca în următorul periplu.  Căci viaţa este un  infinit periplu. Poţi privi în spate doar prin retrovizoare pentru a te feri de accidente.

   Nu ştiu dacă vârsta fragedă e culpa suferinţelor mele. Oare chiar nu pot să înţeleg că ea nu e pentru mine? Ce am nevoie ca să realizez acest adevăr refuzat de simţămintele mele.Nu mai gustasem de mult durerea unei nopţi albe, în care prinţesa mea cu ochi căprui, dansează printre juni de noapte.  Imaginaţia mea bogată o vede în braţele lor rotind-o ca pe un rotisor. Dar până când? Până când să o mai aştept la pieptul meu cel alb şi moale? Poate era mai puţin dureros dacă exteriorizarea mea ar fi fost reprezentată prin altceva decât prin scris. Să plec din gândurile mele, să nu mă mai întorc acolo.
     Mi-am considerat propria şi unica viaţă, ca pe o căutare neîncetată a plăcerii, dorinţa fiind motorul acţiunilor mele. Printr-o oarecare asemănare, am zis că viaţa mea e ca barcă printre iahturi, ca o bicicletă printre maşini. Gândul tot la ea se duce. E atât de dureros... O imaginez întinsă pe bancheta din spate a vreunei  maşini, sedusă, păcălită, îmbătată de plăcere. Dar ce pot eu să fac decât să privesc spectacolul imaginaţiei mele...
      Am fost condus mereu de sentimentele mele. Sedus de ele le iubeam şi mă hrăneam cu suferinţa  zămislită mie. Şi m-a durut de multe ori, la fel de tare. Niciodată nu mi-am putut stăpâni lăcomia iubirii ei, aruncată de mult, departe. Eu însumi m-am dus şi am căutat-o, încercând să i-o înapoiez, poate, poate nu a fost intenţie. Dar de unde. Exact aşa a vrut să se întâmple.
     Aş bea ceva dar nu am ce. Mi-aş arunca privirile peste toate femeile din calea mea, păcat că nu-i niciuna. aşa că tot ea rămâne în centrul atenţiei mele. Hai totuşi să găsesc o soluţie. Poate una care să meargă de data asta. A câta ar fi? A câta încercare disperată de a da uitării chipul ei atât de frumos şi tânăr. Am ajuns la cifra sutelor. În orice caz, dacă mâine mă va suna voi încerca să nu-i mai răspund. Oricum se plictiseşte după al doilea apel şi nu mai sună. O voi suna eu, desigur, după îndelungi lupte cu mine. Firea mea capricioasă va domina toate teritoriile din mine şi va prelua controlul degetelor mele. Aşa se naşte apelul care readuce sentimentele mele stâncoase pe tabla de joc.
      Un fior se joacă în mine când mă gândesc la ea. O ştiu acolo, printre ei, ca o vampă. De mâine voi căuta şi eu altă prinţesă. Una mai cuminte. Una care să mă iubească. Care să iasă cu mine. Să mă sărute în văzul tuturor. Să se laude cu mine. Să adoarmă  în braţele mele şi să se trezească tot acolo. O voi găsi eu. Vei vedea tu. Să te văd atunci. Pe dracu'...Cine se uită la mine? Cine să aibe răbdare cu mine?
       

Marţi, 19 Noiembrie 2013

       Fericirea se află în interiorul nostru. Degeaba o cauţi pe afară în oameni şi lucruri. Omul nu poate mulţumi sufletul aproapelui său decât după ce şi-l mulţumeşte pe al lui. Iar lucrurile sunt doar obiecte neînsufleţite care provoacă fericiri vremelnice şi vicioase. Exagerez. Toţi căutăm lucruri şi oameni pentru a ne îmbăta inima de fericire, dar rareori suntem satisfăcuţi de ei sau ele. Este gălăgie în jurul meu. Sunt înconjurat de oameni, sau de copii care vor deveni oameni atunci când se vor maturiza sau măcar vârsta va vorbi  în locul lor. Fiecare încearcă să iasă în evidenţa lumii atât de mari şi frumoase. Vorbesc despre întreaga bandă a lumii. Unii joacă meciul vieţii lor acum, luptându-se cu toate armele pentru oaza lor de linişte  Alţii fac dragoste îmbrăcaţi doar în cearşaful alb şi moale. Unii plâng acum pe holurile spitalelor şi îl roagă pe Dumnezeu să le mai dea o şansă. .Cât de norocoşi suntem noi acum. Nu mai zic de cei care fac dragoste pe muzica pianului atât de molcomitoare.Vezi ce înseamnă fericirea pentru mine? Oameni şi lucruri materiale transpuse în visurile mele. Prea puţin înţelegi rândurile mele.  Ai avea nevoie de un dicţionar care să-ţi explice raţiunea mea atât de ambiguă. Lucrez la el şi promit că ţi-l voi da gratis dacă mă vei citi şi mai ales, iubi. Căci asta înseamnă fericirea pentru mine. Bunătate şi respect. Zâmbete şi braţe deschise. Modestie şi atenţie. Adică iubire. Adică toate calităţile pure ale omului nepătate încă de ură.
      Vreau să vorbesc despre oameni. Am încercat să le dezleg şireturile dar am văzut noduri în loc de funde. Se vede doar suprafaţa adidasului. Chipul omului. Comportamentul său. Poate doar prin ochii lui poţi să vezi cealaltă lume din interiorul lui. În orice caz sunt doar sentimente crepusculare. Abia vizibile. Trebuie să-i atingi trupul şi să-i cucereşti inima pentru a pătrunde pe cealaltă planetă. Îmi vine să nu-i mai iubesc atunci când se gândesc doar la ei. Când mănâncă o ciocolată integrală cu poftă, fără a o împărţi cu ceilalţi.
       Se numeşte exteriorizare acută sutele de litere aruncate cu lăcomie pe albul imaculat din faţa mea. Din cauza lor scriu atât de multe rânduri fără de folos. Am vrut doar să înţeleg slăbiciunile omului

Vineri, 15 Noiembrie 2013

      Încă mai iubesc rămăşiţele tale lăsate deliberat aici în mine.  Sunt sute de zile de când nu ţi-am mai văzut chipul vesel şi frumos, şi ore multe de când vocea ta nu a mai şoptit de noapte bună. Nu mai zic de gustul buzelor tale dulci ca o savarină. Oare cine ţi le sărută acum?  Cine iubeşte cea mai frumoasă existenţă de pe meleagurile noastre multe?
      E dimineaţă. Atât de dimineaţă încât soarele înfige pumnale friguroase în trupul meu flegmatic şi obosit.  Dimineaţa este ca tine. Rece dar frumoasă. Razele sunt dinţii tăi mari şi frumoşi şi tot mai rar văzuţi şi gustaţi de buzele şi tot trupul meu sărutat de tine. Această spectacol de matineu ce te are ca rol principal îmbrăcată în rochia dimineţii pe care o aruncam de pe tine în extazul iubirii noastre. Vezi că nu am uitat?  Sunt cele mai vii amintiri ale mele care îmi vor îmbogăţi imaginaţia de fiecare dată când mă voi gândi la tine.
     Niciodată nu vei fi singură. Este avantajul primordial al fetelor. Se pot ataşa acut de orice alt mascul dornic de împerechere. E de ajuns să facă ochi frumoşi şi zâmbet dulce, iar restul este un clişeu. Băiatul este veşnic dornic de agăţare şi degustare a trupurilor cât mai multe de femeie.
     Scriu pe foi de matematică. Am lăsat cifrele şi literele care vor compune tot cifre şi mi-am ascultat inima mea alergică la tine. Îmi faci rău când eşti cu mine, dar plăcerea este mare când gust din tine. Oare când voi scrie despre alt chip mai frumos ca tine? Oare cum te vei simţi când rândurile nu vor mai fi din tine. Când voi descrie alt chip, alte mâini, alte buze, alţi umeri goi sărutaţi de mine?  Ce vor spune simţurile tale?

     Preambul       

  Nu pot să vorbesc exhaustiv despre un singur lucru. Căci lumea nu se rezumă la atât. Universul meu, lumea mea, gândurile mele sunt adânc înrădăcinate în tot ceea ce înseamnă viaţă. Toate chipurile văzute şi neapărute încă în viaţa mea, trebuie să fie menţionate aici, printre rândurile mele.  Un soi de telepatie care transmis să însemne comunicare. Aşa reies scrierile mele. Trebuie să mă citeşti ca să mă înţelegi.  Aşa cum copacul trebuie udat ca să crească. Sau omul, iubit ca să reuşească să-şi învingă însemnatele defecte.  Exermple simple care sunt cele mai importante. Nu este aşa că lucrurile simple sunt cele mai complicate? Căci cele complicate niciodată nu vor fi simple dacă nu le vom trata ca pe nişte lucruri simple. Sau cît de mult înseamnă să înţelegi omul, ascultându-l, punându-te în locul lui, judecînd aparenţele sale. Mă gîndesc că dacă toţi oamenii ar fi conştienţi de faptul că fiecare om este zămislit din aceleaşi oseminte şi aceleaşi simţăminte, şi suntem conduşi de aceeaşi pornire, anume dorinţa pe care o urmăm în toate faptele şi realizările noastre, nu s-ar mai numi înţelepciune nimic pe lumea asta.  Aşa se construiesc visele.  Aşa se înfiripă iubirea atât de căutată şi comentată în lume.

Sau cât de mult contează aparenţele, sunt adânc curios dacă te-ai întrebat.  Pata neagră de pe adidasul alb sau coşul roşu de pe chipul galben. Adesea suntem înţeleşi ca atare. Dacă eşti murdar pe adidaşi este egal cu faptul că tot trupul tău este unul murdar. Nu mai contează că poate este singurul adidas pe care îl ai şi că poate pata aceea s-a imprimat definitiv pe albul încălţămintei. Sau dacă chipul tău este încercat de coşuri, să fii tu însuţi propriul duşman, urîndu-te pe tine pentru tenul tău sensibil transmiţîndu-le printr-o oarecare telepatie, părerea ta despre tine. Cît de important este să fim conştienţi de lucrurile conştiente.  Sau mai bine spus: cît de important este să înveţi din trecutul tău. 
Dar când ştii dacă alegerea făcută este una dreaptă? Tu încerci să te justifici în faţa părinţilor, să le explici părţile bune, să te convingi până şi pe tine că aşa e bine. Apoi vin valurile de opoziţii. Parcă nici tu nu mai eşti sigur de ceea ce vrei să faci. Norocoşi sunt cei cu un caracter de piatră. Cu toată practica psihologică de convingere, nici măcar conştiinţa ta nu reuşeşti să o mai îndupleci. Dar te duci şi faci ceea ce ţi-ai propus de la început. Dar în general, fără sprijinul conştinţei, dorinţa nu va deveni plăcere şi nici alegerea, una bună.

   Culese de pe blog
Am fost mai trist decât o apă fără peşti. M-am scăldat în multe depresii care se alimentau din magaziile conştiinţei mele. Am crezut că e uşor să fii mare şi mi-am dorit să cresc.  Mă uit în oglinda prezentului  şi nimic nu este cum am crezut că o să fie.         
  Să tot caut apa în stâncă şi iepurele în grădină. Să tot aud vorbe dulci din gura unui mut, să tot tânjesc priviri căprui din ochi albaştri, iar eu să rămân acelaşi. Inspiraţia nu mă ajută acum. Albul de zăpadă nu-mi primeşte scrisul negru pe teritoriul ei nemărginit, iar eu nu mă pot aduna de printre neghine. Nu ştiu despre ce scriu. Aşa este şi viaţa mea: nu ştiu unde mă duce dar ştiu că are un drum prestabilit, pe care l-au mai urmat şi alţii, care la rândul lor s-au poticnit. Un amestec de alcool etilic şi CO2 îmi va potoli neliniştea.

           Am privit de multe ori în oglinda retrovizoare maşinile din spatele meu. Am substituit automobilele cu oameni, iar oglinda mea anostă am asimilat-o cu un amalgam bogat de amintiri. Trăiri feroce mă domină şi claxoanele maşinilor din spate, vreau să nu le mai aud. Nu pot să mă concentrez la drum. Şi aşa este unul destul de anevoios, plin de gropi adânci şi multe alte autovehicule preocupate doar de drumul lor. Nu am pe nimeni în dreapta. Sunt doar pasageri vremelnici, ce se aşează în spatele meu. Ceea ce mă deranjează, este că vin cu multe bagaje, pe care le vor lua, ajunşi la destinaţie. Aş vrea să am doi ochi frumoşi în dreapta mea. Nu aş mai avea nevoie de oglinzi. Cu condiţia să nu plece că voi rămâne cu nimic. Iar bani de oglinzi nu mai am.
         Vreau să fiu mândru de mine. Pare atât de greu, cerinţele mele fiind cu majuscule, în abecedarul zilei de mâine. Faptul că nu ştiu gramatică, reprezintă un impediment important spre calea reuşitei mele. Nu ştiu multe eu...atunci când purtătorii comuni de visuri luptau ardent cu patimă, eu, pierdeam timpul(care acum mi se pare atât de important) şi nopţile pentru efemerităţi şi plăceri iraţionale. Şcoala era un loc unde trebuia să ajung de nevoie şi de milă pentru truda părinţilor mei. Cât de mult te poate schimba o clipă de neatenţie sau o clipă de realizare a faptului că nu există adevăr sau oameni importanţi, ci doar muncă şi incertitudine. Cât de mult durerea poate schimba un om şi destinul acestuia. Dar oare este de ajuns? Nu cumva este prea târziu?

  Visul meu este şi al tău. Acela de a mă trezi în fiece dimineaţă, deodată, cu aurora ce se înalţă de printre coline, şoptind îngerului meu : "Am tot ce-mi doresc pe lumea asta". Învăţ cum e să ai un vis comun cu încă milioane de semeni. Norodul speră şi luptă pentru el precum iubirea pentru suferinţă. Filozofii sunt singurii care ating apogeul visurilor prin meditaţia lor continuă. Sunt cei care străpung fericirea cu judecata. Inima asistă cu jind la desfătarea cugetului. De aici şi citatele lor celebre. Poate că nu sunt fericiţi dar măcar cunosc drumul ce duce la beatitudine.        
      Ce extaz provoacă minţii mele un sunet de pian şi zeci de silabe puse-n rimă împerecheată. Ce armonie se creează în mine la auzul unui acord de chitară care precede altul şi altul. Ce poate face dragostea dintr-un suflet de om şi o voce de catifea. Iar cei pe care corzile vocale nu-i ajută, se mulţumesc a scrie. Deosebirea este că unii sunt ascultaţi, iar alţii sunt citiţi. Aşa cum viaţa stratifică omul. Aşa cum frunza nu e iarbă şi isteţimea mămăligă. Aşa cum unul se pricopseşte, iar altul nu. Iar bat câmpii şi norul ciocăne la uşă. Iar mă joc cu jucăriile vechi, sperând la cele noi. Cele vechi le-aş arunca dar dacă rămân fără?  Ce să fac? Trebuie aninat şi sufletul meu de ceva, chiar dacă pofta nu-i pusă-n cui. Datoria mea e să încerc...căci omul care încearcă...rămâne cu încercatul, iar cel care nu, se mulţumeşte cu mediocritate. Mă duc să-mi caut norocul prin aceeaşi curte a minţii mele. Va veni sorocul când voi culege laurii şi voi zâmbi agale. Dar mă descurajează capriciul zilei de mâine. Ziua de mâine este în fiecare zi, atunci când ieri speram la ea. Ai văzut şi tu cum aduce cu ea alte feţe, alte probleme, alte moravuri. Omul să fie mulţumit cu ce primeşte însă
Aș putea scrie dintr-un lagăr vorbe matinale, fără ca receptorul să știe că sunt asediat de obuze. El doar citește.  Dar mă privesc în oglindă și îmi dau seama că sunt acasă, în hainele de azi noapte. Totuși, ar putea fi un vis și de fapt, eu chiar să fiu printre gloanțe, înconjurat de avangardele și ariergardele noastre. Printre sudori de sânge și durere de lacrimi eu să fiu cronicarul războiului. Să-i preaslăvesc și apoi să iau o armă și să mă alătur lor. Aș fi în stare?  Să las condeiul pentru armă, iubirea pentru ură, viața pentru moarte? Iar mă uit în oglindă, iar îmi văd chipul slut, bătut cu somn de zece ore și părul meu aruncat în toate direcțiile văzduhului. Niciodată nu voi fi acolo. Niciodată nu voi avea o pușcă în mână, hotărând destinul țării. Aș fi murit în primele zece minute de război, sunt sigur! Inima mi-ar fi bătut în tropote de dobitoacă și capul mi-ar zburat de printre umeri, din primul glonte. Eu, care niciodată nu am decurs la violență, să fiu eroul țării? Dar mă gândesc și mai departe. Cine îmi va duce lipsa? Se vor aduna găleți de lacrimi pe mormântul meu? Ar mai fi vrut cineva să-mi spună ceva, înainte să mor? Va fi lumea altfel după mine?
Dintre cele trei culori ale asfinţitului, a rămas doar culoarea nopţii. Mişcarea aerului mai năvalnic ca de obicei anunţă instalarea toamnei. Acelaşi clişeu în culori fade şi ţărână umedă. E perioada în care se înmulţesc străjile nopţii, iar ziua devine mai rece. Frunzele de aur iau locul celor verzi, iar poamele vor fi culese. Tablouri pitoreşti cu femei frumoase în ele, sunt ca şi vândute împătimiţilor de artă îmbătaţi de melancolia anotimpului. Scriitorii îşi vor găsi apogeul în tristeţea culorilor de toamnă, metamorfozate în chipuri devenite străine. Vreme bună de citit o carte sau de iubit crăiasa inimii. Toate vor fi lăsate în voia naturii plăpânde şi reci, în culori închise. Norii plumburii vor domina vămile cerului, aruncând sudoare peste noi. Dar lumina soarelui va spăla covorul lumii dintr-o strălucire alămie tot mai ştearsă. Căci a venit anotimpul tristeţii, melancoliei, dorului, iar cum lumina nu poate coabita cu întunericul, nici soarele nu poate dăinui cu cenuşiul norilor de pretutindeni. Aşa văd eu toamna, îmbrăcată în rochie de matineu.ltfel după mine?
   Hai să mai golesc puțin din gândurile mele multe. Am un chip frumos în fața ochilor care zâmbește feței mele obosite. Are doi ochi negri  și doi dinți mari, albi și frumoși care se arată mie fără niciun gând stingher. Obraji rotunzi și păr de aur, și-un chip de înger parcă este. Nu înțeleg ce spune. Probabil îmi explică ce a făcut astăzi la grădiniță. Îmi zâmbește fără încetare. Un balon albastru mă lovește în capul meu mare și urât. Ea a fost a făptașa. Nepoțica mea frumoasă. Nimeni nu-mi zâmbește așa cum ea o face.  E singurul zâmbet nevinovat pe care l-am văzut astăzi. Are părul prins în două codițe pline de carate scumpe. Am uitat de toate problemele mele pe care vroiam să le arunc din mine astăzi.  E singurul lucru pur din mine care poate provoca o fericire pură. Restul sunt doar așteptări murdare, care depind de oameni murdari și de o soartă tot  timpul potrivnică. E poate singura care nu se plictisește privindu-mă, și viceversa. Cred că e cea mai mare bucurie pe care o poate simți și resimți un om: aceea de a concepe propriul făt și de a-l crește. De a-l învăța convingerile sale și de a-l îndruma acolo unde el n-a putut ajunge. Dar e și cel mai greu lucru. Cea mai mare responsabilitate. Ce se naște din iubire trebuie să crească din propria ei sămânță, altfel nu mai e iubire. E doar poftă trupească necugetată, caracteristică vârstei mele crude, atât de vinovate însă. A plecat de lângă mine prințesa casei. Se duce să conducă împărăția somnului și să-mi lase puțin loc să-mi scriu și eu reveriile.

       Am scris opt rânduri lăsându-le apoi goale. Nu mi-au plăcut. Era cuvântul despre viaţa mea. Nici ea nu-mi place. De fapt, nu-mi place de mine. Mereu încerc să merg drept dar mă îndoi ca un elastic la prima coliziune cu realitatea. Nu ştiu să scriu despre lucruri frumoase. Probabil nu am avut prea multe sau nu mi-au plăcut cum arată pe hârtie şi am preferat să le inspir şi să le las acolo. Moaştele lor au fost îngropate adânc în mine şi nu le mai găsesc. Sau poate am nevoie de încurajare. De elogii sincere şi ajutoare. Toate motoarele voinţei mele se aprind atunci, şi comisurile buzelor mele permit dinţilor să zâmbească.  Însăşi speranţa, prin forma ei crepusculară prinde culoare. Sunt conştient de lipsurile mele, pe care zilnic încerc să le umplu cu substanţe nutritive. Dar nu întotdeauna mă hrănesc cu alimentele potrivite. De aceea este nevoie de un nutriţionist.  De aceea omul trebuie să se ajute unul pe altul prin suplinire, prin completarea golurilor celuilalt.

       Am ales să nu mai alerg după fete, căci nu le voi prinde niciodată aşa cum vreau eu. Destul mă împiedic eu şi nu mă prinde nimeni. Să te ridici singur nu e greu, e aproape la fel de uşor ca însăşi căderea. Mai greu e  să continui, să nu te laşi prins de propria frică. Mă complac în ideea de neputinţă sau nepăsare care duce însă la anxietate. E adevărat că mă simt singur uneori. Este o trăsătură caracteristică fiecărei existenţe, cu atât mai mult unuia ca mine. Fiecare are modalitatea lui de a-şi exacerba dorinţa de cuplare, de coabitare, de socializare. Suntem atraşi de sexul opus din cauze înnăscute şi bine explicate în teorie. Cu modalităţile contemporane oamenii se găsesc mai uşor, dar se şi despart mult mai lesne. Ce rost are să intru eu în viaţa alteia? Să-i stric planurile cum am mai făcut-o înainte. Să încep să împart dragoste cu miluita şi să mă trezesc apoi cu braţe goale? Bine, aş putea trăi în alte chipuri, făcând şi alte lucruri dar nu aş fi eu. Sau l-aş putea readuce pe cel de acum doi ani, care învârtea fetele pe degete, sau altfel spus, ele se învârteau pentru a le vedea eu mai bine. Sau altfel: să spun conştiinţei mele că viaţa trebuie trăită la maxim, aşa cum văd că fac alţii(sau pretind că o fac) şi să-mi albesc nopţile printre cearşafurile doritoarelor de "viaţă". Să-mi spun că lucrurile frumoase sunt cele interzise, şi să mă complac în ele aşa cum fiinţele pe care le iubesc admit asta. Asta ar însemna să arunc otravă peste tot ce am cultivat eu până acum, dar măcar nu aş mai fi singur.

       Mi-am aruncat cei doi ochi ai mei, negri şi timizi, peste întreaga adunare a lumii. Pe unii i-am văzut în carnea de pe oase, iar pe restul i-am imaginat ca fiind asemenea lor. I-am urît pe unii şi i-am iubit pe alţii. Am încercat să nu fac diferenţe şi să îi tratez precum îngrijesc dorinţele mele focoase. Dar am văzut că oamenii nu se îngrijesc de doleanţele mele. Durerea lor de măsea este mult mai importantă decît durerea mea de inimă. Zăpada de pe pragul lor, este o mai mare povară decît gaura acoperişului meu. Nu mă înţelege greşit. Nu urăsc oamenii. Îi iubesc mai mult decît pe mine pentru că prin ei mă pot iubi pe mine. Urăsc samavolnicia semenilor mei, care mă aruncă şi pe mine în aceeaşi grea capcană. E adevărat că omul pe cît încearcă să se diferenţieze, devine şi mai tipic. Tu nu ai văzut că fiecare încearcă să iasă în evidenţa lumii totuşi atît de efemere. Tu nu ştii că peste cîţiva zeci de ani, nimeni nu va mai vorbi de tine? Nimeni mă. Iar nu mă înţelege greşit. Nu spun că oamenii sunt proşti. Vreau să evidenţiez dorinţa lor de afirmare. Vreau să înţelegi că pentru o clipă de importanţă şi-ar da o viaţă şi încă mai cîteva din ale noastre. Fiecare se complace în ideea că viaţa lor este atipică, mai grea decît oricare. Paşii tăi au fost în urma altora, existenţa ta a curmat o alta.

       Destul mi-am dojenit aproapele. Îndeajuns am aruncat cu apă în fraţii mei mai mari şi mici. Sunt atît de frumoşi cînd luptă pentru visul lor. Par atît de încrezători şi neştirbiţi în perseverenţă. Prea puţine litere să pot descrie splendoarea celor ca mine. Chipurile sculptate în trăsăturile celor care ne păzesc tocmai de la vămile cerului. Trupurile mlădioase care aţîţă imaginaţia bogată a tînărului din fiecare. Toate adunate şi împărţite la doi, aduc bărbatul şi femeia. Este un calcul eronat. O aberaţie matematică. De multe ori, două inimi fac una, şi două picioare reprezintă un singur om. Cum patru picioare adună o dobitoacă, două specii zămislesc o alta nouă şi dau naştere hibridului. "Spune-mi ceva ce nu ştiu!" Adevărat îţi spun că nu ştiu o literă pe care tu nu o ştii. Iar tot ce ştiu eu, este că nu ştiu nimic. Iar tot ce vreau să zămislesc şi cresc  este iubirea pentru tine. Să învăţ să te şi ascult, nu doar să te critic, omule. Nu ştiu dacă mă înţelegi. Vreau să fim prieteni. Vreau să fiu prieten şi cu prietenii tăi.  Vreau să ne medităm unii pe alţii şi să construim o lume mai caldă.

      Mi-a fost demonstrat amarnic faptul că o calitate este aievea mai importantă decât o cantitate.  Că şi uitarea nu reprezintă pururea un păcat dacă este folosită în scopuri nobile, de pildă, uitarea ranchiunei, uitarea sumelor de bani împrumutate pe ici-colo celor care vin la tine şi îţi cer hârtii colorate, ştiind că nu au de unde să ţi le dea înapoi. Dumnezeu chiar laudă astfel de fapte şi aduce acalmia sufletelor noastre. 
     Nu am ştiut să vorbesc despre Dumnezeu. Poate nu mi-a fost dat să primesc acest har de la el. Ori nu sunt capabil de cuvinte atât de frumoase şi mistice. Am preferat să comunic cu el prin fapte. L-am dezamăgit de cele mai multe ori şi am fost pedepsit pe măsura faptelor mele.  Am simţit suferinţa şi iubirea cum sunt într-o puternică relaţie de fraternitate. Cum durerea fizică şi psihică se joacă în interiorul meu ca doi copii neastâmpăraţi. Aşa am învăţat să fiu mai bun: prin durere. Apoi durerea mea a fost transpusă pe alburile colilor, blogurilor, sufletelor care mă citeau în amurgul serii. Muza mea eram chiar eu, iar câteodată chipul angelic pe care l-am iubit grozav de mult.  
      Când am ieşit de pe băncile şcolii am vrut să mă întorc acolo. M-am dus şi am stat la catedră şi mi-am imaginat trecutul. În ultima bancă din dreapta eram eu şi ea. Singura pe care am iubit-o. Singura căreia i-am gustat buzele cu aceeaşi poftă nesăţioasă de fiecare dată. Singura care m-a făcut să realizez că timpul este cel mai aprig duşman al meu care îmi alungă toate plăcerile şi dorinţele odată ce au fost îndeplinite. Mi-a fost adus la cunoştinţă că şi iubirea are mai mulţi fraţi printre care şi timpul. Fraţi care au grijă ca nimic să nu dureze până voi închide ochii şi totul să doară. Sunt cumva egoist că scriu doar despre mine? Nu vă luaţi după aparenţe. Întotdeauna încerc să-i ajut pe cei mai neajutoraţi ca mine.  Aceste scrieri autobiografice îşi au rădăcinile în pământul care ţine un întreg popor al lumii. Adică scriu gândurile tale pe care însă tu nu ai curajul să le arunci din tine.
       Toţi facem parte din experimentele Domnului. El îşi testează propriile puteri prin mâinile noastre şi ne lasă să ne dezvoltăm după propriile deziderate atât de puternic influenţate de plăcere. Acesta este păcatul nostru. Coada celui rău care totuşi provoacă cele mai mari plăceri ale lumii. Sunt multe decizii pe care trebuie să le iei. Cum toate sunt influenţate de plăcerea prevăzută, impulsul de moment va decide drumul. De obicei, încercăm să facem alegeri cât mai puţin dăunătoare conştinţei noastre sensibile.  Conştiinţa este ochiul sufletului nostru. Atunci când încălcăm această regulă, suferim amarnic pentru nepăsarea zămislită ei. Întregul trup se dedă indiferenţei, nepăsându-i şi mai tare. Rănim sufletul atunci când facem alegeri pentru mintea noastră, pentru ochii noştri pofticioşi de trupuri voluptoase. Conştiinţa sănătoasă este biblia trupului, călăuza spre bine, pe care însă nu o ascultăm, decât atunci când ne este frică.
       Ai observat că dorinţa nu înseamnă neapărat şi plăcere. Este de fapt o presupunere, o aşteptare a plăcerii. Un exemplu foarte coerent este atunci când îţi doreşti să te muţi în gazdă, să zicem, în oraş. Îţi închipui că totul va fi strună; că vei ieşi în oraş în fiecare seară; că-ţi vei face de cap; că vei avea mai mult timp de învăţat etc, apoi la îndeplinirea dorinţei vei vedea că lucrurile nu vor sta aşa cum ţi-ai imaginat. Vei avea nevoie de bani, de mâncare, de săpun, de mamă, de tată. Colegul de cameră nu suportă gălăgia, duşul sau curăţenia. De aceea dorinţa nu înseamnă plăcere, existând însă o relaţie strânsă între cele două.

       Doi ochi căprui mă privesc cu stimă şi consideraţie. Grijile mele atât de morbide în sufletul meu, par atât de neînsemnate pentru el. Mi-e teamă de boală, teama lui este ziua de mâine. Sufăr şi cuget îndelung pentru o fecioară, pe cînd el ar alege-o pe oricare doar să aibă grijă de inima lui. Preţuim alte valori, alţi oameni, alte visuri. Ceea ce ne leagă este dorinţa. Nu depinde de noi cursul vieţii noastre. Suntem toți neputincioşi în faţa destinului. Respectul lui deosebit, truda lui matinală şi servilă, mâinile lui mari cât manualele de matematică, pline de bătături, nu i-au adus un trai mai bun. Munceşte 12 ore pe un salariu de rahat, dintre care, 25% este cheltuit pe navetă şi merinde. Îl apreciez pe omul ăsta, pe junele devenit bărbat peste noapte. Nu ştie cum e dragostea, nu ştie cum e gustul unui sân voluptos şi rumen. Nu a simţit atingerea unei mâini duioase pe faţă, cum nu a simţit moliciunea unor buze de fată. De aceea, cred în destin. Am o rudimentară cunoaştere despre înlănţuirea faptelor, însă o simplă căutare pe google, asimilează destinul cu norocul şi personalitatea. Decizia de a acţiona sau stagna o acţiune, fiind doar impulsul său, consumându-se ţigarea vieţii. De multe ori încerc să-mi impun anumite lucruri, de pildă, să nu mai joc poker, sau să mă lepăd de orice altă slăbiciune a mea. Timpul îmi demonstrează neputinţa de a mă controla revenind la vechile metehne. Presupun că trebuie să-ţi accepţi defectele şi să te ierţi pentru ele, ca apoi să încerci să le faci uitate.Ei bine, nu pot. De aceea, mă consider vrednic de compătimire, şi probabil un salahor al vieţii. Mi-e frică de boală. E singurul lucru ce provoacă minţii mele lugubritate. A! Mai este singurătatea.

  Fragmente de iubire
   

     Să te văd şi să te ating. Să te iubesc şi să mă iubeşti. Să-ţi privesc ochii sticliţi de spaima atingerilor mele. Să te gâdil şi să te sărut pe toată pielea ta catifelată şi brună provocându-ți convulsii senzuale. Să dau formă mâinilor mele nepricepute, prin mângâierea trupului tău mlădios. Să-ţi ating buzele de ale mele şi să le duc în împărăţia erosului. Să mă pierd în ochii tăi căprui şi să mă găseşti în tricoul tău albastru, jucându-mă cu formele tale de cadână. Să rămân acolo până la răsăritul soarelui şi să-mi pun amprenta mea, în pieptul tău din partea stângă. Să-mi găsesc urmele când mă voi întoarce şi să le perpetuez cu sărutări.   Privesc de pe faleză turcoazul mării negre. Vântul bate destul de puternic, iar marea devine tot mai irascibilă. La orizont se zăreşte o navă albă, ce stagnează în inima necuprinsei ape. Mă simt ca un suveran, aici de sus, peste întreg norodul adunat de prin toate colţurile ţării. Aş vrea să privim amândoi marea albastră şi să numărăm valurile ei. Aş vrea să te plimb pe malul mării lăsând în spate urme de îngeri, ca apoi, un val năstruşnic să purifice locul. Aş vrea să-i arăt şi mării, fineţea trupului tău, să înţeleagă ce înseamnă un trup sculptat de către cel mai talentat sculptor divin.

      Aşa cum ai nevoie de apă când ţi-e sete, pe atât de mult am eu nevoie de tine. Aşa cum duci lipsa soarelui când începe să plouă, aşa-mi duci  mie dorul. Cu fiecare albă noapte trăită cu tine în gând, o parte a creierului responsabilă cu tristeţea, mă ajută să scriu regrete alb pe negru. Precum un vis pierdut în noaptea ce-a trecut, precum un om intrat în pământ mult prea devreme, precum ochii tăi pierduţi în taina ochilor mei, aşa-ţi voi duce aleanul. Nimeni nu ştie însă. Mi-ai rostit peltic numele în faţa destinului. Amândoi ați râs de mine. Ai dăruit zâmbet şi duioşie vlăjganilor ce se adunau puzderii în jurul tău şi încă mai faci asta. Nu știi că toţi se adună pentru frumuseţea ei mirifică, în chip de madonă? Îți place joaca.Ca o vampă le arunci  priviri căprui şi le arați dinţii desfăcuţi în miile de zâmbete de până acum.
      Noi avem impresia că fata care ne iubeşte, are păstrate pentru noi anumite gesturi, anumite trăsături ale feţei, anumite dezmierdări, şi doare al naibii de rău, când vedem că le are şi pentru altul. Aşa nehotărâtă, dintotdeauna, vorbeşte încet, încât receptorii urechii mele hulpavi de vocea ei, ies din pavilion.
      Dar cu ce mă deosebesc faţă de ei? Faţă de ceilalţi juni ce-i dau târcoale în fiece seară de vară...iar eu sunt la sute de kilometri, la sute de mii de metri privind cerul și marea cum se sărută la orizont.  Doare ca o boală indiferenţa ei, minutele ce trec până la apelul ce va porni războiul dintre gânduri. Ca apoi să par nebun iremediabil şi posesiv inimaginabil. Niciodată nu va fi aşa cum îmi doresc eu.
      Cine îmi împarte aceleaşi gânduri la ora asta? Sunt convins că ea doarme, căci după o ceartă ca mai devreme, mereu închide ochii mai uşor. Aş umple pagini cu iubirea mea, sau obsesia ce mă leagă ea. Am spus că s-a terminat. Oare? Am mai spus-o de zeci de ori...De sute de ori i-am închis apelul în miez de noapte, ca apoi acea noapte să devină albă ca o foaie de caiet. Sunt hotârât mii de apeluri să-i resping, mii de lacrimi să-mi stârnesc, milioane de gânduri să răzbat.

Mă întreb, totuşi, care va fi sfârşitul? Care va încerca primul, alte două buze livide şi însetate de noi. Care va mângâia primul alţi doi obraji rumeni.  Ce încurcat sunt în ochii tăi. Ce prost sunt în ochii altora. Ce vreme urâtă în suflet, că nu te am lângă mine. Mă gândesc cum ar fi arătat slovele mele fără tine. Probabil aş fi scris despre ochi albaştri, chiar dacă niciodată nu i-am iubit. Ochii verzi, întotdeauna m-au speriat, iar cei schimbători, am crezut că sunt copia învederată a stăpânului său. Iar de capricii sunt ticsit. Au avut grijă ochii tăi căprui pe care încă îi doresc să-mi străpungă pupila, chiar dacă ştiu că nu-i voi mai săruta în veci.

             Afară de buzele mele ce cuprind toată dragostea mea, nu am ce să-ţi ofer. Îmi spui că nu ai nevoie de nimic. Ba ai, iubito. Te-ai săturat de sunetul roţilor de la bicicleta mea. De rigiditatea băncii pe care obişnuiam să epuizăm orele nopţii. Te-ai săturat de vocea mea care te cheamă în fiecare zi să-i priveşti trupul slut şi să-l săruţi, dacă se poate. Tare mi-e frică că voi pleca într-o zi cu iubirea în braţe şi-o voi scăpa în sânul altei fecioare. Oricum nu vei pierde nimic. Doar nişte vorbe şi-o voce afemeiată.
            Am luat ţărmul mării la pas. Vreau să ofer ochilor mei desfătare şi picioarelor mele răcoare umedă. De la distanţă, un chip frumos seamănă cu tine. Inima, precum mersul meu diform, se opreşte şi o priveşte cu setea unui munte de sare. Dumnezeu a creat lumea  plină de femei frumoase, dar a uitat să le facă stăpânele lumii. Căci frumuseţea lor, reprezintă farmecul vieţii.

            Încă puţin şi straja nopţii cu stolurile de stele vor pleca la odihnă, iar soarele va încânta publicul cu razele sale. Eu încă mai privesc ardent la poza ei şi mă gândesc dacă există vreun loc al trupului, unde buzele mele nu şi-au desăvârşit sărutul. Pară-se că am găsit. Nu ştiu cum de a scăpat...e acolo,  pe clavicula din dreapta, aproape de gât. Cât de rău îmi pare, sigur va fi sărutat de altcineva...

Soarele cu dinţii galbeni şi lucioşi aduce căldură şi lumină. Îşi aşează razele de la orizont până la vămile cerului, poposind până la venirea nopţii. Aduce voioşie şi speranţă, răbdare şi putere. Este straja diurnă a văzduhului. Este într-o relaţie veşnic antagonică cu luna şi stelele. Adesea râvnesc la împărţirea frăţească a boltei cereşti. Toate trele iubesc oamenii şi felul cum îşi ei îşi exacerbează fericirea. Luceafărul a fost îndrăgostit de o pământeancă, gustând din mărul otrăvit, iar eu de o zeiţă pogorâtă cu merele în desagă. Acel chip mirific încă-mi bântuie visele. Nopţile albe sunt cele mai frumoase. Îi mângâi trupul himeric şi număr orele cum trec pe lângă mine. Într-un decor lilial, îi sărut buzele moi şi voluptoase, apoi cobor în sărutări perpetue spre sânii molatici în formă de pară. Dar mă lovesc de piedica bluzei pestriţe, pe care o înlătur ca pe o frunză, cu dinţii avizi de iubire. Trupul ei emană mireasmă ce-mi îmbată simţurile. O privire iscoditoare mă seacă de orice gând concupiscent. Apoi îmi surâde. Îmi sărută fruntea încreţită de sudoare şi îşi desface breteaua de la sutien. Inima bate în tropote, iar sângele arde în fiece venă şi arteră.

-         Eşti sigură?

-         Destinul meu de acum atârnă în mâinile tale!

              Îi mângâi obrajii şi o privesc adânc în ochii ei sticliţi de spaimă. O cuprind în braţele mele vajnice şi îi şoptesc vorbe dulci la ureche. O mint, mă mint că iubirea e veşnică şi roditoare. Apoi dragoste, gemete, plăcere.

 Păşeşte în împărăţia somnului, la pieptul meu. Inima mi-e cât un purice la conştientizarea sentimentului de fericire deplină.  Aş putea să o privesc secole, mii de ani fără a interveni plictisul. Doamne, cât e de frumoasă

Iubirea noastră pătimaşă de fiecare dată s-a întors în trecut, într-o căutare sacadată de indecizie. Puzderii de lacrimi şi şovăieli de sentimente au sfredelit sufletul amândurora. Ne-am privit ochii sticliţi de lacrimi şi ne-am sărutat. Şi ne-am sărutat ore şi am plâns zile şi am uitat apoi gustul buzelor utopice. Sufletul ei neprihănit s-a resemnat şi a ales să renege coabitarea inimilor noastre. Apoi a căutat dragostea prin locuri străine şi oameni feluriţi în fel şi chip, şi portofel. Şi le-a dăruit zâmbetul, prietenia, poate chiar iubirea, iar eu am rămas cu nimicul. Şi-au hrănit pornirile, şi-au desfătat buzele, apoi s-a întors la mine. Mă proclamă drept un vătaf al trecutului, asmuţind în clipele de singuratate amintirea mea. Dezmierdarea ei rămâne amintirea chipului meu slut

 Eşti ca partida mea de poker pe care o practic în fiecare zi în tripoul gării, şi pe care încerc să o înlătur din obiceiurilor mele bonlave.  Şi pe tine şi partida mea de poker, şi multe altele. Acum te urăsc din tot sufletul meu şi mii de imprecaţii, toate ţi le-aş arunca în faţa uşii, ca apoi să vin să le arunc în mine. Eşti trandafirul negru, ce creşte fără de cusur, aici, în mine. Ţepii tăi provoacă ulceraţii întregului meu trup meşteşugit în truda durerii. Nu vreau să mai aud de tine. Te urăsc! Mie nu-mi pasă de lume, ce nu înţelegi? Nu îmi pasă de fractu’ nici de tactu’. Mie îmi pasă de tine. Dar pentru mine eşti moartă de patru ore. Nu mă întorc după tine, nu te mai iubesc. Priveşte fâşiile pe care le-ai rupt, citeşte-mi scrisorile, udă cu lacrimi prezentul, şi eu tot nu mă mai uit după privirea ta oacheşă. Frumuseţea ta mă îmbolnăveşte...chipul tău mă spală de pacate...trupul tău mă unge cu iubire...mâinile tale îmi aduc edenul la obraji. Vorbesc la prezent, iartă-mă. Prezentul cu tine nu există.

Retina mea nu poate transforma privirea ta în impulsuri nervoase, ca apoi să-i dicteze creierului să şteargă rămase priviri din urmă.  Să şteargă toţi ochii verzi, albaştri sau negri, care şi-au făcut loc printre sutele de amintiri deja coabitate în mintea şi sufletul meu, înaintea ta.  Nu pot să te iubesc şi pe tine. Am mai încercat şi cu alte ibovnice şi am sfârşit, ca de fiecare dată, tot în ochii ei căprui şi galbeni. De ce să te rănesc şi pe tine? De ajuns că mă rănesc eu, cu fiecare secundă în care mă simt din ce în ce mai singur şi mai năpăstuit de mine.

    Ochii mei nu te mai văd cenuşăreasa din poveste. Urechile mele nu mai aud cuvintele tale puţine şi flegmatice, care totuşi mă îndemnau să visez la tine. Simţul meu olfactiv nu-şi mai găseşte euforia în mirosul trupului tău mlădios şi oacheş. Buzele mele s-au zvântat de gustul buzelor tale, în adierea de vară, iar mai ales, în aşteptarea retrăirii nopţilor voluptoase de iarnă, când ne încălzeam cu iubire. Limba mea neastâmpărată, acum, se ascunde timidă în cavitatea bucală şi nu mai iese. Nu mai cunoaşte alţi semeni sau alte gusturi, sau poate senzaţii. Totul a devenit monoton, iar tu eşti din ce în ce mai frumoasă. Simţurile mele nu te mai doresc cu ardoarea de ieri, dar încă te aşteaptă. Sufletul încă mai iubeşte chipul tău şi glandele anexe. Încă te mai iubeşte pe tine.

    Am fost apelul tău de trezire doi ani de zile. Doi ani de zile corzile mele vocale au şoptit urechilor tale că tu eşti oaza mea telepatică. Că atunci când ochii şi degetele mele întâlnesc ochii şi gura ta, pe care o dezmierd cu degetele, ca apoi buzele mele să se însăileze cu ale tale, totul devine feerie.  Doi ani de zile am privit şi m-a durut privindu-te cum ideile tale se metamorfozează, idealurile tale se înmulţesc, iar ochii tăi nu mă mai privesc cu candoarea de altă dată. Ai fost subiectul miilor de lupte din interiorul meu care reflectă slăbiciunea mea anxioasă asupra ta. Pot să trăiesc şi fără tine. Dar nu vreau să trăiesc lăsându-te în spate, plecând nepăsător în viitor şi lăsându-te în oceane de lacrimi. De fiecare dată te voi lua cu mine. Tu însă, mă poţi arunca unde vrei, căci ambiţia mea de a mă ridica din hău este nemărginită. Scriu despre tine pentru că, încă, simt că ai nevoie de cuvintele mele. Ele te vor ţine pe drumul uniform ce duce spre fericire. Mă poţi numi călăuza ta.

Duminică, 10 Noiembrie 2013

         Nu pot scrie exhaustiv despre un singur lucru. Căci lumea nu se rezumă la atât. Universul meu, lumea mea, gândurile mele sunt adânc înrădăcinate în tot ceea ce înseamnă viaţă. Toate chipurile văzute şi neapărute încă în viaţa mea trebuie să fie menţionate aici, printre rândurile mele.  Un soi de telepatie care transmis să însemne comunicare. Aşa reies scrierile mele. Trebuie să mă citeşti ca să mă înţelegi.  Aşa cum copacul trebuie udat ca să crească. Sau omul, iubit ca să reuşească să-şi învingă însemnatele defecte.  Exermple simple care sunt cele mai importante. Nu este aşa că lucrurile simple sunt cele mai complicate? Căci cele complicate niciodată nu vor fi simple dacă nu le vom trata ca pe nişte lucruri simple. Sau cît de mult înseamnă să înţelegi omul, ascultându-l, punându-te în locul lui, judecînd aparenţele sale. Mă gîndesc că dacă toţi oamenii ar fi conştienţi de faptul că fiecare om este zămislit din aceleaşi oseminte şi aceleaşi simţăminte, şi suntem conduşi de aceeaşi pornire, anume dorinţa pe care o urmăm în toate faptele şi realizările noastre, nu s-ar mai numi înţelepciune nimic pe lumea asta.  Aşa se construiesc visele.  Aşa se înfiripă iubirea atât de căutată şi comentată în lume.

Joi, 7 Noiembrie 2013

        Cîte rînduri să mai şterg pînă voi găsi literele potrivite? Cele care să metamorfozeze sentimentele în cuvinte aşa cum le dictez să fie. Să deţin întreg lexicul şi să mă joc cu el. Să încînt lectorii cu imaginaţia mea transpusă pe hîrtie. Fiecare cu meşteşugul său, cu planurile sale şi propriile concepţii. Nu am împrumutat laptopul de la colegul din internat ca să scriu baliverne. Aşa că dau drumul cuvintelor aşa cum ies din inimă. 
       E blogul meu şi gîndurile mele. Este un fel de exteriorizare severă şi literală a tot ceea ce este în mine. Blogul meu ştie doar să asculte şi să arate vouă cumpenele mele. Nu este capabilă şi nici vrednică să-mi dea mie sfaturi. Nu are suflet şi nici raţiune. E doar obiectul meu de exteriorizare. De aceea mă simt singur. Sunt înconjurat de fiinţe mult prea vesele pentru firea mea mult prea melancolică. Intru în jocul lor de cele mai multe ori şi uit scopul meu atît de viu însă. Dar am învăţat că oamenii au nevoie de atenţie desăvîrşită. De vorbe calde şi de multe zîmbete.  Îţi vor da şi haina de pe ei, dacă tu îi vei trata asemenea. 
      Am stat ore cu bărbia în palme, şi am petrecut zile în gîndirea ta. Te-am imaginat ca fiind un chip din galben lut, cu ochi căprui şi buze mari şi roşii. Alune multe peste faţa ta şi stele multe în privirea ta. Am încercat să-mi imaginez cel mai frumos chip din lume. Cred că aşa ar trebui să fie. . De fapt, toate chipurile sunt frumoase dacă sunt privite prin ochii celor care le iubesc.  Căci asta înseamnă iubirea. Iubirea este frumosul, iar frumosul este iubirea. Nu există urît în iubire. Sunt atîtea chipuri, cîţi oameni sunt pe lume. Dacă te gîndeşti că fiecare a fost iubit măcar odată. Măcar odată te-ai simţit frumos.  Este o perspectivă diferită a lucrurilor. Este un fel de parte plină a paharului. 

           Mi-am aruncat cei doi ochi ai mei, negri şi timizi, peste întreaga adunare a lumii. Pe unii i-am văzut în carnea de pe oase, iar pe restul i-am imaginat ca fiind asemenea lor. I-am urît pe unii şi i-am iubit pe alţii. Am încercat să nu fac diferenţe şi să îi tratez precum îngrijesc dorinţele mele focoase. Dar am văzut că oamenii nu se îngrijesc de doleanţele mele. Durerea lor de măsea este mult mai importantă decît durerea mea de inimă. Zăpada de pe pragul lor este o mai mare povară decît gaura acoperişului meu. Nu mă înţelege greşit. Nu urăsc oamenii. Îi iubesc mai mult decît pe mine pentru că prin ei mă pot iubi pe mine. Urăsc samavolnicia semenilor mei, care mă aruncă şi pe mine în aceeaşi grea capcană. E adevărat că omul pe cît încearcă să se diferenţieze, devine şi mai tipic. Tu nu ai văzut că fiecare încearcă să iasă în evidenţa lumii totuşi atît de efemere. Tu nu ştii că peste cîţiva zeci de ani, nimeni nu va mai vorbi de tine? Nimeni mă. Iar nu mă înţelege greşit. Nu spun că oamenii sunt proşti. Vreau să evidenţiez dorinţa lor de afirmare. Vreau să înţelegi că pentru o clipă de importanţă şi-ar da o viaţă şi încă mai cîteva din ale noastre. Fiecare se complace în ideea că viaţa lor este atipică, mai grea decît oricare. Paşii tăi au fost în urma altora, existenţa ta a curmat o alta.

01 Noiembrie 2013

       Hai să mai golesc puțin din gândurile mele multe. Am un chip frumos în fața ochilor care zâmbește feței mele obosite. Are ochii negri  și doi dinți mari, albi și frumoși care se arată mie fără niciun gând stingher. Obraji rotunzi și păr de aur, și-un chip de înger parcă este. Nu înțeleg ce spune. Probabil îmi explică ce a făcut astăzi la grădiniță. Îmi zâmbește fără încetare. Un balon albastru mă lovește în capul meu mare și urât. Ea a fost a făptașa. Nepoțica mea frumoasă. Nimeni nu-mi zâmbește așa cum ea o face.  E singurul zâmbet nevinovat pe care l-am văzut astăzi. Are părul prins în două codițe pline de carate scumpe. Am uitat de toate problemele mele pe care vroiam să le arunc din mine astăzi.  E singurul lucru pur din mine care poate provoca o fericire pură. Restul sunt doar așteptări murdare, care depind de oameni murdari și de o soartă tot timpul potrivnică. E poate singura care nu se plictisește privindu-mă, și viceversa. Cred că e cea mai mare bucurie pe care o poate simți și resimți un om: aceea de a concepe propriul făt și de a-l crește. De a-l învăța convingerile sale și de a-l îndruma acolo unde el n-a putut ajunge. Dar e și cel mai greu lucru. Cea mai mare responsabilitate. Ce se naște din iubire trebuie să crească din propria ei sămânță, altfel nu mai e iubire. E doar poftă trupească necugetată, caracteristică vârstei mele crude, atât de vinovate însă. A plecat de lângă mine prințesa casei. Se duce să conducă împărăția somnului și să-mi lase puțin loc să-mi scriu și eu reveriile.
     Încep să deprind, aievea,  folosul zâmbetului. E cea mai de preț armă a omului. Îți aduce mulți prieteni și respect totodată. Te scapă de emoții și scoate la suprafață firea ta nativă. Poți încerca asta. Vei vedea că toate gândurile negative vor dispărea la fel de repede cum au apărut. Dacă nu reușești, pune creionul în gură, apoi du-te în oglindă și-ți vei vedea zâmbetul.
     Am vrut să evit negrul ce-mi ascunde albul. Dar trebuie să arunc cenușa.  În fiecare zi mă lupt cu mine. E o luptă ce o ducem fiecare. Unii o scriu, iar alții o iau la trântă. Trebuie să înțeleg că nu le pot face pe amândouă. Cel puțin nu concomitent.  Scriind, eu caut înțelegerea părților contradictorii din mine. Dând cu pumnii, voi ațâța și mai tare spiritele atât de aprinse. O luptă între nenumăratele celule ale mele. Din atâtea părți sunt eu compus. A! Și restul lumii. Cred că există un rai și un iad al celulelor. Că doar nu vor muri așa fără noimă. Sau vor fi restructurate altui corp căruia să-i aleagă drumul și fericirea. Căci fericirea are multe chipuri și e împărțită omului după puterea lui. Așa că degeaba ceri tu multă, că o vei scăpa pe drum.