Întotdeauna noi vom urmări dorinţa călcând pe urmele paşilor ei. O vom sluji oriunde ne va duce şi vom cădea de fiecare dată când ea se va împiedica de plăcere. Căci plăcerea este piedica dorinţei dar şi apogeul ei. Plăcerea poate fi bună sau rea. Dar dorinţa nu este neapărat o plăcere. Este presupunerea ei. Îţi poţi dori lucruri pe care, la degustare, le vei constata că nu sunt tocmai plăcute. Sunt lucruri spuse şi de alţi oameni, prin alte limbi, alte cuvinte şi alte sentimente. Dar e nevoie de mai mulţi oameni să cultive informaţia. De aceea sunt mai mulţi scriitori. Unul singur nu ajunge. Pentru că unul singur este înţeles de către un anumit popor, pe când altul este înţeles de celălalt. Aşa şi muzica şi genurile ei. Oamenii au preferinţe şi sunt  drepturile lor. De aceea universul a creat pentru noi atâtea posibilităţi. Universul este Dumnezeu. Îmi este mai uşor să o spun aşa, pentru a-mi arăta supunerea faţă de El, în ciuda păcatelor mele înşirate pe salba cea mai mare. El îmi dă inspiraţia de a scrie aceste rânduri care vor fi vrednice de cucerit suflete. Să îţi mai spun ceva. Optimismul este deschizătorul care se potriveşte fiecărui lacăt. Nu este o cheie, precum „beneficiul”. Este tocmai puterea inefabilă de a trece dincolo de ziduri, uşi, inimi, fără a descuia ceva care poartă nume.

          Mai ţii minte cât de tare te strângeam în braţe? Cum oasele tale ţipau de fericire şi vocea ta elibera un geamăt scurt şi rece? Sau asprimea mâinilor mele îngheţate care se încălzeau pe faţa ta umedă şi caldă? Sau poate sutele de pachete de şerveţele consumate pentru binefacerea năsucurilor noastre, fie de plânset, ori de frig...? Eu acum mi-am adus aminte de ele. Le-am găsit întâmplător prin inima mea, căutând cu totul altceva. Dar ştii ce? Nu-mi pare rău. Aveam nevoie de puţin trecut în prezentul meu pentru a-l coordona spre un viitor mulţumit de trecut. Hai că mă întorc la treabă.

    ... Am citit oameni care influenţează vulnerabilitatea multora dintre noi. Căutându-i şi găsindu-i în formă fizică, privindu-i adânc în ochii plini de încredere, le-am văzut urmele lor de neputinţă. Le-am văzut trecutul inundat de lipsuri, ambiţionându-i să ajungă ceea ce sunt astăzi. La fel ca şi mine, au cules lacrimile, căzute dincolo de autocontrol, şi le-au pus bine în borcanul cu regrete. Au realizat, asemenea mie, că locul regretelor nu este pe hârtie. Există un borcan spiritual unde îşi asimilează rodul, pe care tu trebuie să îl guşti atunci când ambiţia este pe roşu. Pentru că nimeni nu deschide magazinul în toiul nopţii pentru tine, dacă nu aduci un beneficiu lor. Cuvântul „beneficiu” este cheia tuturor oamenilor. Dacă o ai, îi vei avea şi pe ei, cu tot cu dragostea lor.  

Prolog

        Poate voi duce cartea asta până la sfârşit. Am început şi altele, şterse însă de maturitate. Niciodată nu am luat notă maximă la dictare, dar mă gândesc, poate, că dictând din inima mea înţepenită în trecut, nu vor mai conta greşelile de ortografie. Se cunoaşte după primele rânduri dacă eu iubesc oamenii, sau nu. Ar fi trebuit s-o fac, pentru că ei mă vor face mare, şi ei mă vor pune în pământ. Ei îmi vor oferi încurajările de care am nevoie, sau ei mă vor critica până la întorsătura piciorului meu strâmb. Am început să scriu aceste rânduri în seara de Crăciun. Sper că la anul, pe această vreme, să o citim împreună, toţi membrii acestei lumi, dacă se poate. Întinşi pe covorul roşu, luminat de podoabele bradului, ţinând în braţe iubita sau căţelul. Fiecare merităm o iarnă caldă în interiorul nostru, şi o iarnă rece dincolo de ferestrele împodobite. Fiecare merităm privirea albă a zăpezii abia aşezată pe drumurile şi casele noastre. Fiecare este dorul cuiva şi lacrima o sută a persoanei care ne iubeşte. Trebuia ca Dumnezeu să îndeplinească toate dorinţele oamenilor de Crăciun. O zi în care toţi oamenii să fie fericiţi, ca apoi, a doua zi, să se întoarcă la supărările şi lipsurile lor. Dar nu! A considerat că e mai bine să trăim cu speranţa care nu se va îndeplini niciodată aşa cum o imaginăm că o să fie.

22 decembrie 2013

        Am dus încă o zi la destinaţie. Sunt în trenul ce mă duce agale acasă, departe de agitaţia oraşului îmbrăcat în haină de sărbătoare. Sunt doar scaune goale şi murdare în perimetrul privirilor mele, semn că trenul ăsta circulă doar pentru mine, sau că toţi călătorii s-au adunat în spatele lui. Parcă e un melc dormind pe şine, sau un cal bătrân şi obosit care opreşte după îndelungi strigăte ale stăpânului.
     Nu ştiu să pun virgulele cum trebuie, poate de aceea nu este ordine în viaţa mea.  Îmi doresc o maşină. E singura dorinţă rămasă în picioare după sutele de trageri. Restul dorinţelor mele au picat, unele au rămas fără picioare, altele fără mâini. Este dorinţa mea neştirbită şi singurul lucru ce mă face să mă simt inferior semenilor mei. Ai mei poate sunt mult mai preocupaţi de problemele lor, decât de mustrările mele de tânăr salahor.
    Oamenii mă întreabă de ce nu mai sunt la fel. Păi tocmai, nu vreau să mai fiu ca înainte. Vreau să ajung regele tablei mele de şah. Să fiu omul care este întrebat, nu care întreabă. Cel care să fiu iubit, nu să iubească. Când voi fi fericit, promit că voi scrie despre asta. Acum nu sunt trist, dar nici fericit. În mine se află un vulcan de ambiţie, care nu erupe însă când vreau eu. Trebuie să-l aştept să se încingă...

6 dimineaţa

     Aerul rece intra prin geaca şi cămaşa mea subţire provocându-mi un tremur haios. Bruma întinsă peste întreaga sumă  de obiecte, lumina calea încă bronzată de noapte. Abia se vedea cerul indigo închis printre straturile de ceaţă. Liniştea lumii aflată în tărâmurile somnului îmi aducea aminte de acalmia sufletului meu de copil, unde grija era a celor mari şi joaca toată pentru mine. Oamenii de la salubrizare mai ieşeau în calea mea curăţită de mâinile lor mari şi îngheţate. Simţul meu olfactiv degusta emiterea unei dimineţi atipice de iarnă. Mirosea a viaţă frumoasă analizată bine de creierul meu descompus în atâtea gânduri. Farurile puţinelor maşini îmi luminau şi ele chipul parcă tras de jug. I-am promis apoi că voi avea grijă de el, hrănindu-l cum trebuie şi neglijând dorinţele inimii intrată în sevraj. Umbra mea sfrijită astupată de capul meu în trăsăturile dovleacului înainta cu râvnă odată cu mine. Nu m-am abătut de la regula alergării după tren şi alte lucruri. Timpul niciodată nu mi-a fost prieten, ori l-am irosit în aşa de multe gânduri. Dar aproape mereu ajung la ţanc, gâfâind şi preaslăvind picioarele mele încă în vigoare. Aproape că lumea nu mai conta aşa de mult, mai ales că lipsea din peisaj. Puteam trăi mult şi bine fără privirea lor întoarsă după mine. Căci asta ne dorim toţi, anume ca semenii noştri să întoacă capul după noi, să ne recunoască după meritele şi chipurile încă tinere. Oare când voi fi bătrân ce doleanţe vor străbate creierul şi inima? Trebuie să-mi dobândesc liniştea până atunci...

O iarnă de-adio

    Dă-mi-o măcar pe cea de acum doi ani să-i gust dulceaţa. Să-ţi văd iarăşi chipul crud de copil şi să-ţi mai aud încă o dată vocea care-mi cerea iubirea. Vreau să te iau din braţele lui şi să te aduc în ale mele măcar pentru încă o iarnă.  Să căutăm prin oraşul aglomerat bradul care să încapă în colţul camerei tale. Să ascultăm pianul cum ne încântă receptorii în apogeul sărutărilor noastre. Să adormi în braţele mele cum o făceai demult. De ce ai plecat?

    Trebuie să deschid ochii atunci când ei se închid de oboseală, dacă vreau să-mi depăşesc condiţia. Va fi nevoie să citesc de fiecare dată acest articol motivant care urmează. Trebuie să nu confund oboseala cu lenea şi dorul cu poftele trupeşti. Părţile mele beligerante să le împac, îngropând toate securile. Iubitele mele vor fi DOOM-ul, îndreptarul, dicţionarul şi cafeaua. Chipul sfrijit să fie al meu, până când voi avea bani de altul. Până când conţinutul va fi bogat în teorie, iar braţele mele îngrăşate de practică. Ori culeg fructele cele mai coapte din vârful recoltei, ori voi rămâne la pământ cu cele fără de suflet.
    Boala nu se mai atinge de osemintele tale. A văzut că eşti puternic. Mănâncă ce ţi se oferă, căci nu contează ceea ce intră, ci ceea ce iese. Lasă vorba, timpul trece, iar tu rămâi. Mintea e cea care trebuie să conducă regatul, nu inima. Inima este doar cămara cu bunătăţuri, unde trebuie să intri doar la ocazii speciale. Tu trebuie să ţii post acum. Post iubire, post destrăbălare, post tristeţe. Tristeţea este pentru fraieri, ţi-am mai spus. Tu eşti fraier? Uneori, da. Slăbiciunea să nu te acopere cu cearşaful mătăsos al ei. Răspunde dacă este strigat, vorbeşte dacă eşti întrebat, şi aşa mai departe. Ai vorbit ai prea mult. Te aşteaptă nerăbdator în pat toptanul de cărţi, dornice să le străpungi. Fă nişte analogii dacă nu descurci.

  Trupul meu se degradează tot mai mult, otrăvit de creierul ticsit de gânduri.  Am încălţat adidaşii maturităţii, cu şireturile singurătăţii şi şosetele neputinţei. Încerc să-mi cunosc trupul cât mai bine pentru a-l putea manipula şi direcţiona spre trotuarul luminat de soare. Totul pare greu acum fără nicio călăuză. Fără o voce pe care trupul meu catâr să o asculte. Sunt uşi închise pe care le izbesc puternic căutând adesea iar iubirea. Nu ştiu să o mai caut. Am forţat uşa după care se afla regina autodetronată a inimii mele. Vocea ei flegmatică, parcă alinată de alte lucruri şi oameni, a produs iar topirea totului din mine. Mi-a adus aminte pentru a nu ştiu câta oară, cât de rău îmi poate face o voce caldă de copil, care nu mai cântă pentru mine. E timpul să înlocuiesc difuzoarele obişnuite cu aceste corzi mlădioase ale ei, odată pentru totdeauna. Du rest, va avea grijă timpul.

.........

   Tristeţea este pansamentul laşului, aplicat pe răni care nu se vor vindeca niciodată. Alcoolul este unul din medicamentele aplicate pe faşă. Muzica este altul. Mai poţi găsi şi tu vreo câteva. Eu am preferat alcoolul în seara asta îmbinat cu muzică lentă pentru inimă. Nu a fost o combinaţie prea bună, starea mea agravându-se. Au apărut complicaţii ca tupeul şi indiferenţa. Nu pot vindeca anumite lucruri. Ele se cicatrizează odată cu timpul, iar el va trece, stai liniştit tu că va trece. El nu se opreşte. Tu cobori în una dintre cele două gări de sus. Apoi timpul îşi continuă ruta, fără să spună oamenilor că este singurul mijloc de transport care circulă non-stop şi că noi suntem pasagerii.
      

          Se adună responsabilităţi multe peste umerii mei slabi şi tineri. Banii pleacă în goană nebună din portofelul meu ponosit, în buzunarele altora. Acum trebuie să gândesc. O făcea inima înainte, fără profit însă. Totul trebuie să fie în acordul conştiinţei, ea întotdeauna având ultimul cuvânt, ultima zvâcnire. Doar aşa pot menţine o linie dreaptă între inimă şi creier. Trebuie să spun repede cuvintele sufletului care vor să iasă şi să plec.  Căci timpul nu mă aşteaptă, nu mai zic de oameni. Dar sunt fericit. Se creează în mine un sentiment de importanţă care aţâţă curajul trupului meu. E un fel de plăcere vinovată care zămisleşte alta nouă. Mintea trebuie să nu mă dezamăgească acum. Am nevoie să reţină cât mai multe noţiuni pe care să le aplice în imediata clipă. Să transmită mâinilor mele semnalele potrivite, să injecteze picioarelor putere, inimii curaj şi ei ambiţie. Căci roadele sunt departe şi sunt mulţi oameni care vor să le culeagă, iar eu nu trebuie să-i depăşesc, ci să-i ajut, dacă e cazul, să le culegem împreună.  Asta înseamnă să mă opresc dacă o iau înainte, să-i ajung din urmă, dacă ei mă vor lăsa acolo. Hai că mă duc la treabă.

Motivaţie

      Trebuie să traduc exact ce spune sufletul meu, altfel scrierea  nu va avea izbândă. E tot ce pot să fac pentru mine. Sunt trist atunci când nu respect regulile conştiinţei mele.Unele destul de simple, aparent. Egoismul meu însă spulberă orice urmă de linişte. E culmea. Tocmai gândindu-mă la binele meu, şi doar al meu, mă neliniştesc şi mai tare. Oare au loc asemenea lupte în fiecare din noi? Ce gândeşte înăuntrul atâtor milioane de oameni? Cine bagă ranchiună în bunătatea înnăscută a noastră? Aşa este. Dacă ar fi fost simplu să fim rezultatul dorinţelor noastre nu ar mai exista eşecul şi nici munca. Dar dureroasă este incertitudinea. Faptul că există posibilitatea de a nu mai deschide ochii mâine să-ţi repari greşelile, şi să-ţi cumperi loc printre cei buni. Nu este o scriere tocmai corectă. Sunt mâhnit pe mine. Mâhnit pe faptul că trec zilele, aflându-mă la acelaşi etaj de jos. Vreau să văd lumea de la ultimul etaj. Am auzit că pare mai bună de acolo. Vreau să închid ochii şi să mă trezesc îndată mâine. Să nu-mi mai pierd ambiţia pe drum.

05 Decembrie 2013

        Trebuie să ţii oamenii la o distanţă considerabilă ca să te respecte. Este o lege de căpătâi . Inima omului este atrasă de indiferenţă şi priviri scurte. Dar să fie o distanţă care poate fi acoperită la o întindere de mână. Ca să-l poţi ţine dacă se împiedică. Ca să-l asculţi dacă vine la tine. Să-l hrăneşti dacă îi este foame. Este o regulă care am învăţat-o aici, locul pe care îl numesc casă de câteva zeci de zile. Am simţit că au nevoie de afecţiune, de cineva care să-i asculte. De cineva care să nu-i critice înainte ca ei să vorbească. Au un orgoliu mare care nu trebuie hrănit cu critică. Vreau să-i ajut. În acest fel mă pot ajuta şi pe mine.  Dar ei nu vor să asculte de multe ori. Ei nu înţeleg că educaţia primitivă duce la o viaţă înrobită  Ei nu văd că lumea este condusă de minţi, şi nu braţe puternice? Sau poate nu sunt eu sigur că trebuie să le deschid cartea vieţii mele. Sau măcar să le spun eu rezumatul. Să înţeleagă că şi eu am crezut în barbut şi alte plăceri costisitoare. Că şi eu mi-am ignorat prietenii, familia, pe mine pentru o singură existenţă mirifică.  Oare vor să mă asculte? Vor să se schimbe înainte să se pună pecetea timpului? Înainte să ajungă să muncească 12 ore pe zi pentru minimul pe economie? Probabil că nu. Dar cine sunt eu? Sunt eu înstărit şi nu-mi dau seama?  Sunt oare mai fericit decât ei? Din moment ce mă zbat în aceeaşi băltoacă cu ei, se pare că nu. Gura mică atunci, Bogdane.

Miercuri, 4 Decembrie

     Suntem ridicoli atunci când  arătăm în fața semenilor noștri aparenta înzestrare. Nu e bine. E drept că oamenii trăiesc prin oameni și că talentul este arma și scutul fiecăruia. Nu mă înțelege iarăși greșit. Vorbesc despre încercarea forțată de convingere că tu ești trandafirul fără spini. Că literele tale sunt mai rotunde și mai expresive decât orice altă încercare a contracandidatului. E un fel de concurs. De aceea omul nu trebuie să caute ca să primească.  Nici să fie un egoist de seamă. E de ajuns să cultive talentul său fără a încerca să demonstreze că este mai bun decât alții. E destul de greu. Pofta de grandoare înfundă orice faptă bună. Dar și faptele bune se nasc din dorința noastră de a ne considera miloși și vrednici de mila Domnului. Off! Ce lume complicată. Sau poate mie îmi place să o văd așa, dându-i o formă mai frumoasă. Dar ce e frumos pe lumea asta? În niciun caz iubirea. Poate doar unele clipe ale ei scurte și puține. Atunci? Să  fie siguranța zilei de mine? Nu o vei avea niciodată, așadar este o nălucă. Atunci de ce trăim? Să mâncăm, să bem și să  ne petrecem timpul în așa fel încât să treacă mai repede, ar spune unii. Păi nu e posibil, căci nu contează ce intră pe gură, cât ceea ce iese, iar timpul este întotdeauna dușman, ci nu prieten. Căci de ar fi fost prieten, ar fi stat pe loc când i-am fi cerut, și ar fi fugit în pași de dobitoacă, dacă i-am fi ordonat s-o facă.

Text Argumentativ

               În opinia mea, iubirea este orizontul. Este ciocolata cea mai scumpă. Este timpul adus în cinstea reuşitelor tale. Sau mai bine spus: răsplata trudei tale. Ea nu poposeşte oriunde. Trebuie să meriţi şi să-ţi consolidezi temelia inimii tale. De aceea oamenii se îndrăgostesc de interior, de ceea ce văd prin ochii aproapelui. Mai există şi dragoste de buzunar, sau de portofel, dar asta este o altă poveste.
              În primul rând, iubirea este o cugetare continuă asupra personalităţii celuilalt. E un joc psihologic, în care reuşita reprezintă cucerirea teritoriului ce are în grijă numele şi gesturile tale.  Odată cucerit, paşii tăi se vor perpetua în inima ei. Vor fi două inimi care bate pentru tine
              În al doilea rând, iubirea adevărată este o suferinţă nemărginită, aţâţată de nesiguranţă şi de oameni. Da, aşa este. Oamenii sunt cei care îi despart pe ceilalţi, recuplându-se în alte forme. Nu e frumos. E păcat. Se pierd prea multe lacrimi pentru trecătoare emoţii.
            În consecinţă, iubirea are o structură circulară care vine, pleacă şi se întoarce în altă formă, sub alt chip, în alte împrejurări. Iubirea nu este umărul de care ai nevoie. Este întreaga îmbrăţişare care te va stoarce de puteri.