Cine mi-a spus odata...

Cineva mi-a spus odată: frate, îţi ia din zile. I-am spus să tacă, nu ştie ce vorbeşte.Nu e nimeni mai frumoasă, mai deşteaptă şi mai cuminte decât ea. Toţi au început să râdă.

-          Voi nu ştiţi ce înseamnă iubirea, nu sunteţi prietenii mei!

-          Bogdan! Tu n-ai ochi să vezi şi urechi să auzi? Nu vezi că nu te mai vrea? Nu auzi ce-ţi spunem?

-          E mică, nu ştie ce vrea. Eu o aştept.

Cineva mi-a spus odată: Bogdan, aseară am văzut-o cu unu’, se lingea întruna, la discotecă. Inima mă durea şi ochii se umeziseră.

-          Cu cine? Poate nu ai văzut tu bine...

-          Băi eşti nebun?! Ascultă-mă! Ea era, am văzut-o foarte bine.

-          Până  nu văd cu ochii mei, nu cred nimic. E o ştiu foarte bine. E cuminte, deşteaptă, nu face ea asemenea lucruri. Sigur o să ne împăcăm!

Cineva mi-a spus odată: hai să mergem la discotecă, ieşim şi noi ca băieţii, mai lasă cărţile alea din mână!

-          De ce nu? Chiar aveam nevoie să ies şi eu.

Ea era acolo. Frumoasă, albastră din cap până în picioare, pe tocuri înalte şi un zâmbet pe faţă armat cu tone de atracţie. Îmi dă bineţe şi trece pe lângă mine. Un prieten îmi spune: hai să ne distrăm, nu o mai băga în seamă! Corpul a început să se mişte, dar inima îngheţase. Am plecat la bar o dată, m-am întors la el peste douăzeci de minute, şi apoi am început să mă întorc ca şi cum mă duceam acasă în fiecare zi după şcoală. Mi-am îmbătat trupul, mintea şi totul începuse să se vadă în ceaţă. Am ieşit afară. Ea a venit după mine şi m-a întrebat dacă mă simt bine.

-          Bine fără tine nu voi fi niciodată.

Cineva mă trage de umăr; mă ridic şi-i dau una. Nu ştiu de ce am avut o asemenea reacţie, doar era unul din prietenii mei. Cred că se adunaseră în mine suferinţe exacerbate care aveau nevoie să fie eliberate şi probabil au reuşit singure să se descătuşească. Un om munte mă ia de guler şi mă bagă într-o maşină. Era una de poliţie.

Cineva mi-a spus odată: Bogdan, în seara aia, după ce ai plecat, ea se găsea  în braţele unui vlăjgan şi se sărutau cu foc. Iar inima mea începu să se clatine, ca mine acum câteva zile.

-  Bogdan, vreau să-ţi spun ceva, dar să nu te superi pe mine. Eşti prietenul meu, nu am de ce să te mint. O maşină parchează în fiecare seară în locul unde stăteaţi voi acum o vară. Pe ea am văzut-o ieşind din curte.

-          Poate a vrut să iasă şi ea afară, sigur erau mai mulţi prieteni adunaţi acolo. Nu văd nimic rău în asta. „Bogdan, ascultă-mă! Las-o frate. Nu te mai gândi la ea, te omoară. Noi când mai ieşim? Când mai facem lucrurile de altă dată? Cunoaşte şi tu alte fete, ieşi cu ele, laso-n p... mea de treabă

Cineva mi-a spus odată:  ea a fost îndrăgostită de un băiat de la mine din clasă. Mi-a spus prietena ei cea mai bună. De 1 Martie a venit la noi în clasă şi privirile ei spre colegul meu, învederau cele ce ţi le-am spus.

 - Ştiam eu. Am întrebat-o dacă îl place şi mi-a spus răspicat că sunt nebun, posesiv şi prost, pe deasupra. Cu ultima afirmaţie sunt de acord, dar cu celelalte nu.

Ea mi-a spus odată: Bogdan, vreau să-ţi spun ceva. Într-o seară, eram supărat pe tine, şi n-am reuşit să mă opun tentaţiei de a nu mă aşterne în braţele lui. Eu ţi-am spus pentru că am fost supărat pe tine şi trebuia să mă răzbun cumva?

-          Te răzbuni pe mine pentru că te iubesc?

-          Am fost tristă, aveam nevoie de cineva...iar pe tine nu am îndrăznit să te sun.

-          Bine că ai avut curajul să stai în braţele lui.

    Am deschis uşa amintirilor negre. Sunt doar câteva din ele. Le-am scris ca să vezi de ce voi trece pe cealaltă parte a străzii atunci când ochii mei te vor vedea. Le-am scris ca să înţelegi de ce nu-ţi voi mai zâmbi niciodată. Ţi-am scris ca să vezi prostia mea. Însă te rog ceva. Adu-ţi aminte de cele pe care nu le-am enumerat aici. Punele lângă astea şi fă-ţi o analiză. Îţi place de tine, fată muncitoare şi cuminte, aşa cum te recomanzi şi te-am recomandat trei ani de zile? Deschide ochii şi dacă cineva te mai iubeşte, nu-ţi mai bate joc de el. Tu nu mai eşti nimic în ochii mei. Abia aştept să cunosc pe altcineva. Ţi-am dat sfaturi cu toptanul de-a lungul anilor. Ai de unde alege când te vei lovi de întrebările vârstei tale. Sper că ţi-am fost de ajutor. Încă ceva: mare atenţie la prieteni. 

Am deschis ochii în mijlocul zilei. Ceasul arăta 11.05. Zgomotele de pe hol m-au dat jos de pe tronul somnului. Aseară cu greu pleoapele mele au acoperit globii oculari care nu voiau să mai viseze. M-am trezit cu dorinţa, mai puternică ca niciodată, de a schimba şi de a îmbunătăţi mai multe părţi ale mele. Destul am aşteptat să se schimbe ele singure.  Ori să vină la mine lucrurile pe care mi le doresc. Obişnuisem să tot aştept iubirea să mă caute; în fiecare seară mă uitam prin preajma mea, în drum spre casă, poate cineva mă priveşte altfel. Sau măcar aşteptam ca cineva să-mi arunce câteva ocheade, ca să-mi pot băga cheia în contact şi să pornesc curajul. Căci de pe faţa oamenilor multe lucruri sunt ambigue şi mi-e frică să nu le înţeleg altfel. Mi-e frică de refuz, mi-e frică de penibil, dar mi-e frică mult mai tare de singurătate. Am nevoie de iubire ca să fiu puternic. Am nevoie de iubire ca să pot pune capul pe un umăr stabil, să mă odihnesc de prea multe lupte cu mine. Aşa că nu trebuie să-mi mai fie.
 Le tot spun oamenilor ce am de gând să fac. Ei mă întreabă. Mă văd întotdeauna mai ambiţios ca niciodată, mai ciudat ca niciodată. Vorbesc atât de însufleţit de visele mele de parcă nimic nu se va pune în cale. Oamenii mă încurajează, apoi oftează în adâncurile lor. Se gândesc că vise tot aveau şi ei. Un loc imaginar, unde toate speranţele sunt adunate acolo. Văd în mine ceea ce au văzut în ei, iar asta mă pune pe gânduri. Care este diferenţa dintre oamenii care au reuşit şi cei care înoată cu mine în mediocritate? Căci cu siguranţa am văzut că unii sunt mulţumiţi de ceea ce au adunat până acum, iar alţii nu. Şi credeam că primul pas este să fii nemulţumit de tine. Ori poate aceştia nu au ştiut că al doilea pas este acţiunea şi n-au mai putut urca treptele următoare. Sunt lupte care se dau în toţi oamenii.  Trebuie să plec la servici. Nu mai mi-e frică!

Ai vrea să-ţi cauţi rostul cu bastonul?

  Spui că nu ai nicio şansă să faci ceea ce-ţi doreşti. Plictiseşti urechile oamenilor cu problemele tale şi te vaiţi încontinuu că nu poţi să fii cu persoanele pe care le vrei. Rosteşti rotund că asta e România şi că nu ai nicio şansă să devii un om mare. Dar ce ştii să faci? Ai mereu în faţă o zi în care poţi să începi să te ridici şi să clădeşti ceva pentru urmaşii tăi. Vrei ca copiii tăi să aibă tot atâtea nevoi ca şi tine? Vrei ca copiii tăi să fie la fel de resemnaţi ca şi tine? Eu nu cunosc un om care să ştie meserie, care să ştie să facă un lucru bun, contribuind la nuanţa unei lumi mai bune, şi el să stea acasă, fără slujbă. Ori să caute, să nu se oprească, şi să nu găsească. Întotdeauna se găsesc locuri pentru cei buni, sau muncitori , ori pentru cei care ştiu o meserie. Niciodată nu se găsesc posturi plătite pentru schimbat canale la tv. Putem învăţa de oriunde. Internetul, cărţile şi oamenii întotdeauna ne vor sta la dispoziţie. Trebuie să învăţăm să căutăm şi să cerem. Dar noi ce facem? Începem să urâm pe oamenii care au mai multe decât noi, să-i privim cu jind, şi să ne scăldăm în molcomitoarea tristeţe. Dacă rostul tău se găsea în asfaltul suriu, iar prin ochii tăi totul era negru, te credeam că nu poţi să faci nimic pentru o viaţă mai bună. Dacă ai ochi să vezi, urechi să auzi, gură să vorbeşti, nu ai nicio scuză. Poţi să continui văicăreala, ori să începi să înţelegi că eşti unicul responsabil pentru viaţa ta şi, cel mai important, pentru viaţa şi educaţia urmaşilor tăi. Mucosul ăsta care scrie ştie ce spune. Este înconjurat de astfel de oameni şi îl doare faptul că singura modalitate prin care oamenii se pot trezi este de a hotărî ei singuri asta. 

           Înainte întâmpinam omul cu zâmbete. Îi arătam dinţii mei mari şi apoi scoteam cuvinte dulci din gură. Puneam mâna pe umărul omului simţind căldura sufletului meu.Apoi am văzut că el profită de bunătatea mea. M-am supărat pe el, dar mi-a trecut repede. Calitatea mea este defectul de a nu fi supărat pe oameni. Apoi iar mi-a găurit vesta antiglonţ ce-mi protejează sufletul. Am zis că trebuie să-mi schimb atitudinea. Să încep să trăiesc mai mult pentru mine, şi mai puţin pentru oameni. Credeam că toţi oamenii pot fi ajutaţi şi am acţionat în direcţia asta. M-am lovit de refuzurile lor. Unii nici nu vor să fie ajutaţi, ci vor să fie lăsaţi în mediocritate. De altfel, cine ar mai curăţa gunoiul de pe stradă? 

           Oamenii au convingerile lor pe care nicio convingere de-a ta nu  îi poate convinge să gândească ca tine. Aşa că mi-am zis să dau ajutorul meu oamenilor care vin să-l ceară. Sunt foarte mulţi. Dar eu îi neglijam, alergând după cei care nu-i interesau de mine. Credeam că aceia au nevoie de ajutor. Apoi m-am convins că cine are nevoie de o mână, va veni să ceară două. 

        

Jurnal

23.01.2014

          Privesc viaţa cu ochii îndrăgostitului, care nu iubeşte ceea ce crede că merită să iubească. Asta nu înseamnă că atracţia pentru viaţă nu există. Asta nu înseamnă că nu trebuie să investesc în mine pentru a obţine o dragoste şi mai vastă pentru lume. Iubindu-mă pe mine, pot să iubesc şi pe alţii. Altfel nu se poate.  Nu reflectă faptul că eu nu sunt îndrăgostit de fiecare clipă a vieţii atât de efemeră şi gustoasă. Doar că eu vreau iubire. Vreau să fiu mândru de mine şi de realizările mele, ca să mă pot iubi pe mine, ca apoi să iubesc pe ceilalţi. Dragostea nu este iubire în sensul ei propriu. Dragostea este inferioară ei, carnală şi temporară. Iubirea este treapta următoare. Iubirea este constantă, frumoasă şi neprihănită. De aceea vreau să iubesc.

           La data de mai sus se nasc rândurile mele. Totodată, speranţa de a-mi depăşi condiţia de existenţă. Am setea muntelui de sare când vine vorba despre visul meu. Vreau să ajut oamenii. Aşa mă pot ajuta pe mine, am mai spus asta. Sau ajutându-mă pe mine, voi putea ajuta oamenii. Încă nu am desluşit ordinea, dar ştiu că ăsta este visul meu.

Îmi place să scriu. Cred că oamenii pot învăţa multe de la mine, aşa cum eu am învăţat de la ei. Este o lectură reciprocă care stă la baza înţelegerii lumii. Oamenii au nevoie de ajutorul meu pentru că şi eu am nevoie de ajutorul lor. Înţelegi cum funcţionează motorul motivaţiei mele? Prin benzina “reciprocitate”

24.01.2014

Scrutez trecutul atunci când viitorul se înfăţişează în incertitudine. În trecut nu mai pot apărea surprize. Acolo se refugiază sufletul meu de fiecare dată. Un chip frumos luminează tot trecutul meu, de altfel. Este oaza pe care o caut în deşertul amintirilor mele.

Îmi sar în minte câteva fragmente de iubire: “Privesc de pe faleză turcoazul mării negre. Vântul bate destul de puternic, iar marea devine tot mai irascibilă. La orizont se zăreşte o navă albă, ce stagnează în inima necuprinsei ape. Mă simt ca un suveran, aici de sus, peste întreg norodul adunat de prin toate colţurile ţării. Aş vrea să privim amândoi marea albastră şi să numărăm valurile ei. Aş vrea să te plimb pe malul mării lăsând în spate urme de îngeri, ca apoi, un val năstruşnic să purifice locul. Aş vrea să-i arăt şi mării, fineţea trupului tău, să înţeleagă ce înseamnă un trup sculptat de către cel mai talentat sculptor divin.”
           “Am luat ţărmul mării la pas. Vreau să ofer ochilor mei desfătare şi picioarelor mele răcoare umedă. De la distanţă, un chip frumos seamănă cu tine. Inima, precum o dobitoacă, începe să tropăie. Dumnezeu a creat lumea  plină de femei frumoase, dar a uitat să le facă stăpânele lumii. Căci frumuseţea lor, reprezintă farmecul vieţii.”

            Mi-am adus aminte de gustul nebuniei. Doi copii inconştienţi de consecinţele faptelor lor. „Nopţile albe sunt cele mai frumoase. Îi mângâi trupul fantastic şi nu apuc să număr orele cum trec pe lângă mine. Într-un decor lilial, îi sărut buzele moi şi voluptoase, apoi cobor în sărutări perpetue spre sânii molatici în formă de pară. Dar mă lovesc de piedica bluzei pestriţe, pe care o înlătur ca pe o frunză, cu dinţii avizi de iubire. Trupul ei emană mireasmă ce-mi îmbată toate simţurile. O privire iscoditoare mă seacă de orice gând concupiscent. Apoi îmi surâde. Îmi sărută fruntea încreţită de sudoare şi îşi desface breteaua de la sutien. Inima bate în tropote, iar sângele arde în fiece venă şi arteră.

-         Eşti sigură?

-         Destinul meu de acum îl găseşti în palmele tale!

              Îi mângâi obrajii şi o privesc adânc în ochii ei sticliţi de spaimă. O cuprind în braţele mele vajnice şi îi şoptesc vorbe dulci la ureche. O mint, mă mint că iubirea e veşnică şi roditoare. Apoi dragoste, gemete, plăcere.

 Păşeşte în împărăţia somnului, la pieptul meu. Inima mi-e cât un purice la conştientizarea sentimentului de fericire deplină.  Aş putea să o privesc secole, mii de ani, fără a interveni plictisul. Doamne, cât e de frumoasă!”

            Dacă stau să mă gândesc, iubirea nostră pătimaşă de fiecare dată s-a întors acolo de unde a plecat. Puzderii de lacrimi şi şovăieli de sentimente au sfredelit sufletul amândurora. Ne-am privit ochii sticliţi de lacrimi şi ne-am sărutat. Şi ne-am sărutat ore şi am plâns zile şi apoi am uitat gustul buzelor noastre.

           

25.01.2014

            Dacă oamenii şi-ar măsura mai bine cuvintele  expectorate, lumea sigur ar fi fost mai bună. Dacă oamenii şi-ar sesiza importanţa în relaţia cu semenii lui, câţi oameni nu ar putea fi salvaţi din lanţurile depresiei?  Dacă oamenii i-ar considera pe ceilalţi, la fel de importanţi, la fel de sensibili, aidoma psihicului lor, şi i-ar trata aşa cum ei ar vrea să fie tratamentul propriului defect, câţi oameni nu s-ar autoînvăţa să înoate în oceanul Viaţă? Omul de asta are nevoie: laudă şi atenţie.  Succesul aşa se construieşte, cărămidă cu cărămidă, iar toate cărămizile rezistente au laudă şi atenţie în ele. Tu eşti cel mai bun exemplu. Oglinda este obiectul neînsufleţit prin care îţi poţi vedea defectele exterioare. Conştiinţa este parte din sufletul tău, oglindă pentru metehnele interioare. Cumpără-ţi o oglindă mare şi frumoasă, şi construieşte-ţi o conştiinţă sănătoasă! De ambele ai nevoie. Poţi influenţa viaţa multora prin puterea propriului exemplu. Aşa vreau eu să ajut oamenii. Ăsta e drumul meu spre succes. Ştiu sigur că voi ajunge acolo, nu ştiu însă cum. Nici nu am nevoie să ştiu asta. Atâta timp cât dorinţa este puternică, nimeni nu-mi va sta în cale. Universul va complota cu mine, nu împotriva mea. E valabil şi pentru tine, cititorule! Stabileşte destinaţia. Unde vrei tu să ajungi? Nu-mi spune mie, spune universului.

            Poate nu sunt vrednic de atenţia ta, sau de încurajările tale. Sunt mulţi alţii care au nevoie de ele. De mâna ta care să-i ridice de jos, sau de umărul tău ca să ţi-l ude cu apa suferinţei. Dacă eşti sus, uită-te jos. Dacă eşti jos, uită-te sus, poate cineva întinde mâna. Aşa se ridică oamenii. Arareori se ridică singuri. Tratează omul aşa cum tu ai vrea să fii tratat de el. Nu uita că face parte din familia lumii, şi că importanţa lui, şi a ta, sunt echivalente după isprăvirea vieţii atât de scurte, din păcate. Nu ştii cât de hipersensibil este omul? Uită-te în oglinda „conştiinţă” . Sufletul tău nu este mai mare decât al lui. Dumnezeu nu a îngăduit aşa ceva. Cum omul este zămislit din trup şi suflet, trupul este cel care ne diferenţiază. Dar trupul se coboară şi sufletul se-nalţă. Sufletul trebuie să fie  ochiul alegerilor noastre.

            Ochii mei văd multă suferinţă. Urechile mele aud intensităţile fonetice ale ei. Fericirea mea este dependentă de fericirea altora, cum lumina este dependentă de soare, poate. Fericirea mea niciodată nu va atinge apogeul ei. Nu scriu despre  mine, cel puţin acum. Sunt suferinţele altora care mă lovesc şi pe mine. Ca un obuz ce explodează la câţiva metri depărtare, suflul exploziei aruncându-mă la pământ şi pe mine.

        Îndemn toţi oamenii la suferinţă. Se vor naşte întrebări în subconştientul vostru, pe care prin stăruinţă şi răbdare, nu doar le veţi rezolva, ci le veţi transforma în dezvoltarea existenţei voastre. Atenţie! Trebuie stornată orice suferinţă şi pusă în dreptul materiei potrivite. Catalogul conştiinţei voastre este alcătuit din multe materii. Trebuie să iei pixul şi să-ţi pui notele pe care le meriţi. Iar unde vezi că ai note mici, înseamnă că trebuie să reiei toată materia.  Se numeşte dezvoltare personală ceea ce vreau să fac din mine şi din tine. Puterea propriului exemplu este covârşitoare. Experienţa cumulată şi repetată este sfântă. Fii tu cumpărătorul, iar viaţa catalogul. Cumpără tot ce-ţi cer simţurile, dar ca să faci asta, trebuie să înveţi simţurile să-ţi ceară lucrurile potrivite. Ai multe lucruri deja cumpărate, sau moştenite, pe care încă nu le-ai găsit în tine. Sunt bine ascunse ca nişte comori. Nu s-ar mai numi comoară dacă nu ar fi fost ascunsă, nu? Datoria ta e să găseşti comorile din adâncurile tale. Coboară până în infernul sufletului tău şi ia ce ţi se cuvine! Ai nevoie de multă muncă şi de multă suferinţă care să flămânzească ambiţia ta. Îmi vei spune că nu ai încredere în tine, că forţele tale sunt limitate. Nu ai dreptate. Încrederea se cumpără de pe drum. Forţele tale sunt nelimitate dacă tu CREZI ASTA. Încrederea o vei găsi la orice chioşc în care vei intra. Bani să ai. Iar banii se fac muncind.  Ca să înţelegi mai bine, vorbind la propriu, încrederea vine după o lungă perioadă de cultivare şi dezvoltare. Dacă înveţi să faci bine un lucru, va veni şi încrederea. Trebuie să ţii capul în jos până vei avea puterea să-l ridici de acolo.

     Suferinţa nu este întotdeauna îndreptăţită. Ea poate fi doar o imaginaţie dusă la extrem. O înşelare a ipotezelor noastre. Oamenii intră destul de uşor în astfel de capcane. Trebuie să căutăm securea războiului în momentele acelea. Ne certăm cu ego-ul nostru, şi niciodată nu-l vom învinge. Credem anumite lucruri despre noi, şi ceea ce suntem. Noi de fapt suntem ceea ce avem.

27.01.2014  
                    

           Sunt tânăr. Asta înseamnă că vreau totul. Vreau să mănânc fructe din toate ramurile copacului. Să împart cu ceilalţi tot ce mi-a fost dat să mănânc. Am ajuns să hrănesc oamenii pentru că nu am vrut să fiu hrănitul. Am ajuns să mă conduc pe mine pentru că nu am vrut să fiu condus de nimeni. Se numeşte voinţă ceea ce unii numesc noroc. E de ajuns să-ţi conduci propria viaţă aşa cum ţi-ai dorit dintotdeauna, şi poţi să te numeşti liber. Stăpân al propriului destin. Mâna care hrăneşte stomacul. Dacă reuşeşti aceste lucruri, oamenii vor dori să-ţi afle secretul

           

28.01.2014

      Am un laptop şi nişte cărţi. Se găsesc în desaga mea de tânăr ambulant. Niciodată nu lipsesc de acolo. Sunt mereu pe fugă, niciodată nu am timp de oameni, aşa cum eu aş vrea să am. Aşa că ele sunt contactul meu cu ei. Mi-am găsit un loc de muncă. Vând haine. Nu o fac prea bine, dar câştig un ban şi interacţionez cu oamenii. Îmi place foarte mult să fac asta. În timpul săptămânii stau la căminul fostului meu liceu, iar  sâmbăta şi duminica le petrec la neamuri. O dată la două săptămâni mă duc acasă să-mi văd părinţii. Nu stau mult, căci timpul nu mă aşteaptă. Am lucruri mari de realizat. Mulţi nu mă înţeleg. Îi fac eu să înţeleagă.  Îţi trebuie bani ca să faci lumea mai bună. Trebuie să ai soluţii pentru cei care le caută. Iar tata nu este un chiabur cu buzunarele doldora, şi eu nu m-am născut cu lecţiile învăţate.  Nu sunt aici să câştig bani, încă! Vreau să acumulez cât mai mult informaţie şi înţelepciune. Singurătatea le oferă pe amândouă. Am timp să învăţ şi să meditez. De asta am eu nevoie, chiar dacă sufletul se plânge câteodată. Personalitatea se descoperă astfel. Muzica este aleanul dorurilor mele. Îmi dă inspiraţia scrierii şi motivaţia să mă ridic de pe scaun şi să acţionez în direcţia succesului. Sunt foarte fericit. Ce frumos e drumul spre cunoaştere! Trebuie să plec. Iar mă mut cu reşedinţa.

            Am ajuns trist la cămin. Nu e prima şi nici ultima oară când privirea mea se ţintuieşte de pământ. Mă întreb ce preţ are fericirea mea...de unde se cumpără? Cine vinde fericirea oamenilor? Aş vrea să abandonez totul acum. Să mă întorc acasă şi să mă mulţumesc cu condiţia mea de existenţă. Să nu mai deschid nicio carte care să mă facă iar să visez, şi să petrec mai mult timp cu prietenii mei. Doar că eu nu mai am prieteni. I-am lăsat în băltoacă şi am plecat în ocean. Am rămas cu laptopul şi cărţile mele care credeam că mi le vor aduce pe toate. Să nu faci ca mine! Să nu-ţi neglijezi niciodată prietenii! Să te mulţumeşti cu ceea ce ai, să nu faci ca mine! Vei avea de îndurat multe, dacă vei nesocoti acestea. Vor curge multe lacrimi pe obrajii tăi dacă vei dori să schimbi traseul vieţii tale. Te vei înhăma la un drum anevoios căruia nu-i ştii destinaţia. Să nu faci asta dacă setea nu e mare.  Am stabilit cu inima mea să-mi sun foştii mei prieteni o dată la şapte zile.

        Slăbiciunile nu vor mai avea loc pe filele ce urmează. De mâine voi merge drept spre apogeul existenţei mele. Voi studia temeinic psihologia şi voi ajuta oamenii să treacă peste problemele vieţii lor. Dar mai întâi trebuie să trec eu peste ale mele. Îmi voi achiziţiona o cameră video, un blender şi o atitudine corespunzătoare. Vei vedea la ce-mi vor folosi ele.

         

29.01.2013

Orbim de prea multă dragoste şi nu vedem ceea ce trebuie văzut. Nu vedem că dragostea noastră nu este dragostea fiinţei de care suntem îndrăgostiţi. Credem că are păstrate pentru noi anumite cuvinte, iar inima seacă când vedem că le are şi pentru altcineva.  Aşa se răneşte omul. El încearcă să-şi arate dragostea prin cuvinte şi aşteaptă acelaşi lucru din gura celuilalt. Cum ar fi să-ţi araţi dragostea fără să spui niciun cuvânt? Nu s-ar mai numi dragoste. Ar fi iubire. Adesea confundăm cele două cuvinte. De aceea ar trebui să lăsăm inima să vorbească. Ea nu are limbajul nostru, ori dialectul dragostei.  Ea  nu vorbeşte ca noi să înţelegem.

         Noi adesea nu suntem decât nişte cerşetori. Întindem mâna pentru puţină iubire, şi aceasta din milă. Dacă am privi mai adânc prin ochii oamenilor, în sufletul lor, am vedea trecutul lor cerşetoresc.   Nu se poate trăi fără iubire, iar oamenii sunt conştienţi de asta. Se simte golul care trebuie umplut cu iubire, şi doare atunci când nu este hrănit. Aşa că oamenii ies pe stradă, flămânzi, cu ochii plini de speranţă, căutând în ceilalţi dorinţa de cuplare.  Doar că oamenii nu ştiu să citească din ochii oamenilor, iar dacă ştiu, nu au curajul să vorbească.

        30.01.2014

            Să nu mai spui niciodată omului “nu am timp”. Te vei minţi pe tine şi pe el. Vei stârni ranchiuna oamenilor. Urechile au alergie la astfel de cuvinte. Lasă inima să vorbească, ea are întotdeauna timp. Acordă timpul tău celor care au nevoie. Vei cere şi tu timpul lor şi vei vedea cât de important este.

            Oamenii pierd multe lucruri pentru că nu acţionează. Mai bine un cuvânt rostit decât unul pierdut printre gânduri. Mai bine un pas înapoi decât niciunul. Oamenii au suflete la fel de mari şi la fel de sensibile. Gândeşte-te la lucrul ăsta, atunci când intri în interacţiune cu ei. Sufletul nu are înălţime, sau greutate diferită, după care poate fi catalogat. Nu se îngraşă sau sfrijeşte.  Nu îmbrătrâneşte, şi cel mai important, nu moare.  Oamenii nu au ochi să vadă sufletul şi urechi să audă vocea lui. Aşa că se bazează pe instinct. Instinctul vine din inimă, iar creierul este interferenţa: impiedică instinctul să acţioneze. Ce se întâmplă? Omului îi este frică să facă acel lucru. Se gândeşte la părerea oamenilor şi la cât de importantă pare să fie. Oamenii care au bani şi iubire sunt cei care acţionează. Cei care aruncă frica de respingere şi de nereuşită. Dacă nu ai nimic, cu atât mai bine pentru tine: nu ai ce pierde. Frica nu ar trebuie să existe. Ar trebuie să deschizi ochii şi să vezi bolile lumii prin cauza lor. Să te gândeşti că există în cer o loterie din care se poate trage numărul sufletului tău, iar acea loterie să aibă ca premiu boala. Imaginează-ţi! Dacă nu faci acum, ceea ce inima dictează, atunci când? Să nu mai văd tristeţea la tine în ogradă! Mulţi dintre voi o hrănesc şi o fac mare ca pe un porc. Doar că tristeţea nu se taie de Crăciun. Ea te taie pe tine. Du-te şi acţionează! Du-te şi caută! Gândurile devin lucruri. Gândeşte frumos. Avem tendinţa să ne proiectăm gândurile în trecut şi în viitor. Ne plimbăm pe această axă neîncetat. Prezentul cine îl trăieşte? Ne întrebăm de ce uităm atâtea lucruri. De ce uităm cheile acasa? De ce uităm telefonul pe masă? Pentru că nu gândim prezentul. Mintea ta e ocupată cu planuri sau cu reverii. Crezi că mai treci o dată calea vieţii? Poţi să crezi asta, dar nu eşti sigur de nimic. Nu mi-a spus nimeni amănunte despre viaţa lor trecută şi de câţi copii a avut. Drumul vieţii este frumos. Scurt sau lung, şosea sau autostradă, pieton sau biciclist. Nu pun virgulele cum trebuie. Nu ştiu regulile. Aşa e şi cu viaţa. Învaţă regulile!

             01.02.14

  Am scris defectele şi calităţile oamenilor pentru a le putea analiza mai lesne. Am luat toţi oamenii care şi-au spus problemele în faţa mea, având încredere în mine, şi i-am împărţit în fişiere word. Fiecare are fişa lui. Până şi eu mi-am creat una. Toţi avem nevoie de ajutor, doar că nu toţi cerem ajutorul. Unii nu ştiu să ceară, iar alţii nu vor să audă sfaturile altora.

      02.02.14   

       Credeam că nu sunt o existenţă înzestrată cu orgoliu. Că doar oamenii din jurul meu sunt orgolioşi, şi că eu văd lumea altfel. O lume în care oamenii ar trebuie să arunce astfel de porniri lăuntrice şi să îmbrăţişeze înţelegerea. Credeam că orgoliul este feedback-ul nostru, răspuns la mesajele semenilor noştri. Că noi suntem datori cu o explicaţie de fiecare dată, iar atunci când mesajul primit este dezamăgitor, sau răneşte ego-ul, instinctul de orgoliu apare pe scenă şi distruge orice fel de comunicare.  Dar orgoliul nu este doar atât. Seminţele lui au fost puse şi în alte locuri ale creierului nostru. De pildă, frica de penibil are în compoziţia ei şi ingredientul orgoliu. Am avut o revelaţie. Nu ştiam cum să explic această frică a mea, şi a multora dintre noi. Nu ştiam că frica de ridicol ascunde în mine ditamai orgoliul. Apoi am înţeles că oamenii nu vor să fie în lumini proaste, să spună cuvinte nepotrivite, sau să se îmbrace în neconcordanţă cu actualul. Orgoliul împiedică se se întâmple astfel de lucruri. Dacă suntem în faţa unui public, teama de ridicol este recurentă. Iarăşi apare în gândurile noastre şi aduce cu ea orgoliul. 

   03.02.14

    Am învăţat să nu mai sun pe nimeni când sunt trist. Niciodată nu-i găseşti aşa cum vrei pe oameni. Nu ştiu să te asculte şi nu spun ceea ce vor urechile tale să audă. Parcă ei nu au fost trişti niciodată...

            Unde mă duce drumul pe care am pornit? Încep să am îndoieli în privinţa lui. Nu pot să mă întorc de unde am plecat, mi-e dor însă de locul acela.  Am nevoie de un şut în fund câteodată...

          E greu să scoţi pe gură cuvinte sincere. Şi mai greu este să le pui pe coală. Vrem să arătăm oamenilor că suntem deştepţi, poate mai deştepţi decât ei, când de fapt viaţa răsplăteşte omul după muncă, şi nu după cuvinte.

          Am crezut că mi-am găsit vocaţia. Mi-ar fi plăcut să fiu doctorul sufletului, doar că lumea nu crede întotdeauna vorbele mele, iar câteodată nici eu nu le mai cred. Însă mie mi-au adus o viaţă mai bună. O viaţă cu speranţă în ea. Doar că oamenii sunt prea orgolioşi să ceară ajutorul, iar eu de multe ori întind mâna fără să mi-o ceară nimeni. Trebuie să mă vindec eu în totalitate, ca să pot vindeca şi alţi oameni.

          Gura să se astupe atunci când voi mai da sfaturi oamenilor. Când eu voi avea totul, atunci le voi spune drumul. Deocamdată, sunt încă pe băncile şcolii. Are cine sta la catedră.

 04.02.14

Întotdeauna mi-a plăcut să alerg după iepuri. Nu înseamnă că i-am şi prins. Am zis de mai multe ori că unul singur îmi ajunge pentru a-mi satisface poftele, dar niciodată nu am procedat astfel. Întotdeauna am alergat după toţi iepurii care mi-au apărut în cale şi care mi-au întărâtat voinţa. Cineva mi-a spus odată că cine aleargă după mulţi iepuri, e posibil să nu prindă niciunul. Nu am vrut să-l cred. I-am spus: „Cei care nu-şi doresc mai mult, sunt aceia care gândesc precum tine” Apoi m-a dus într-o cameră şi a deschis mai multe sertare. În unul din ele erau teancuri de bani. Mi-a spus: „Vezi banii aceştia? Cum crezi că i-am făcut? Crezi că am alergat după toţi? A fost de ajuns să învăţ cum se face unul, apoi am ţinut de el, şi banii au venit singuri, pentru că au văzut că ştiu să am grijă de bani.” Apoi a deschis încă un sertar. „Uite! Aici sunt toate amintirile mele. Uite-o pe fata mea, ce mare s-a făcut! Poate ţi-o dau de nevastă când îţi va veni vremea!” Mi-a arătat apoi mai multe poze, cu familia lui, cu prietenii lui, şi cu toate capturile sale pescăreşti. „Crezi că toate s-au întâmplat într-o singură zi? Sunt ani în spate, cu bune şi cu rele, care toate adunate au construit prezentul meu de astăzi, şi cel mai important, lucrurile pe care le-am obţinut. Sunt întâmplările care m-au adus în faţa ta, astăzi,  arătându-ţi că nu e bine să alergi după mai mulţi iepuri, ci e bine şi esenţial să-i prinzi pe rând. „

             Ciulim urechile şi deschidem inimile către oamenii care ne oferă.  Până atunci nu avem timp pentru ei. Nu sunt destul de importanţi pentru noi. 

            Mi-e al dracului de dor. O iubesc şi vreau să mă iubească şi ea pe mine. Au trecut câteva luni de când nu i-am mai mirosit trupul, iubit buzele şi strâns fesele în palmele mele. O iubesc mai mult de atât. Inima ieşea din pieptul meu slab simţindu-se pe sânul ei drept. E doar un copil, dar eu am iubit-o ca pe un om mare. Acum aş vrea să o iubesc ca pe un copil, dar ea mă iubeşte ca pe un om mare. Am scris un toptan de pagini  în care am descris toată agitaţia din inima mea. Agitaţie care s-a extins pe figura geometrică a feţei mele. O parte bună din viaţa mea am petrecut-o în ochii ei căprui, iar o parte şi mai bună, în visele în care o priveam şi mai mult. E poate perioada în care am cel mai mult nevoie de ea. Ea este în perioada în care are cea mai mare nevoie de libertate. Dumnezeu nu ne desparte. Ori că mă iubeşte pe mine, ori că o iubeşte pe ea. Dacă ne-ar fi iubit pe amândoi la fel de mult, ne-ar fi adus din nou împreună. Acum aş fi sărutat-o cam doisprezece ore. M-aş fi hrănit cu gustul limbii ei, m-aş fi adăpat cu lichidul  amestecat din gura noastră, şi mi-aş fi odihnit trupul peste trupul ei. 

      08.02.2014

Sper ca Dumnezeu să mă inspire în rândurile ce urmează. Sunt în prima oră a zilei de 8 februarie 2014. Sunt acasă. Mintea şi inima sunt obosite, dar mâna vrea să scrie ce ochii au văzut astăzi. Totul este posibil dacă sursa ta interioară  de energie este alimentată cu motivaţie corespunzătoare. O să-ţi dau drept exemplu experienţele mele de astăzi. Sunt un jucător de fotbal într-o ligă semi-profesionistă. Întotdeauna am fost printre ultimii la rezistenţă fizică. Astăzi am fost primul.  Antrenorul m-a întrebat ce am mâncat astăzi. I-am răspuns: ambiţie. Am avut imaginea unui bonlav de cancer poziţionată pe ecranul panoului de comandă al creierului meu. Mi-am imaginat lupta lui acerbă cu boala şi cu neputinţele apărute. Găleţile de lacrimi curse din ochii învăţaţi să spere. Mi-am zis că dacă omul este suficient de puternic să învingă cancerul, oare eu nu pot fi primul în luptele vieţii mele? Răspuns: Se poate. „Fie crezi că poţi, fie crezi că nu – ai dreptate” spunea Henri Ford.

       Am întârziat douăzeci de minute la locul meu de muncă.  Nu este prima dată; niciodată nu ajung la timp. Picioarele mele se rătăcesc, inima cutreieră locuri îndepărtate, iar mintea se gândeşte doar la viitor. Nimic din mine nu trăieşte prezentul. Întotdeauna am fost scuzat, iertat şi apoi pus la treabă. Lumea nu aşteaptă scuzele mele. Lumea vrea doar bani, iubire şi distracţie. Oferă-le aceste lucruri şi vor fi precum nişte căţei la picioarele stăpânului.

       Prin faţa ochilor mei trec zilnic sute de oameni. Îmi întind bani, eu le dau restul, le pun hainele în sacoşă, şi apoi pe unii nu-i mai văd niciodată. Cred că cel important lucru în relaţia cu oamenii, este să le zâmbeşti. Deschizi aproape orice inimă încuiată, orice portofel şi orice gură care să-ţi întoarcă zâmbetul.  Să nu râzi când îţi spun că nu ştiam să pun hainele în sacoşă. Să ştii că şi asta e o artă!  Paznicii au râs de mine. Colega, de asemenea. Până şi eu am râs de propria ruşine. Aşa e. Nu ştiam să aşez o haină. Am vărsat furia adunată pe unul dintre cei doi paznici.

            Vindeam haine. Deodată, chipul ei a apărut în faţa tejghelei. Gura mea s-a deschis, inima a început să bată ca mâinile unui toboşar. M-am întins la chipul ei, şi am ciupit-o de obrazul drept. A început să râdă, şi i-am râs şi eu. Ea a cumpărat, iar eu, când nu era atentă, i-am pus şi inima mea în sacoşă.

          Îmi voi începe afacerea mea atunci când oamenii vor avea nevoie de ajutorul meu. Deocamdată ei mă ajută pe mine. Ei sunt cartea pe care o citesc în fiecare zi şi din care asimilez cele mai multe învăţăminte. Aşa voi învăţa să-i ajut, citindu-i în fiecare zi.

            Era 11 noaptea. Eram în barul unui hotel. Curve şi curvari intrau şi ieşeau de acolo.  Eu aşteptam ora să mă duc acasă. Maşina care să mă ducă spre patul din camera mea. Am început să mă gândesc la cele petrecute astăzi.  Descoperisem că atitudinea este drumul cel mai scurt al omului spre reuşită. Atitudinea de a acţiona în direcţia visurilor mele. Atitudinea de a fi cel mai bun. Văzusem faţa copilei pe care am iubit-o şi încă o iubesc cu groază. Simţisem ruşinea atacând conştiinţa mea plăpândă, atunci când nu ştiam să aranjez o haină. Iar atunci când devii neliniştit toate lucrurile din jurul tău devin şi mai neliniştite.

            Eram în autobuz. Surprins că nu sunt singurul care se întoarce obosit de la muncă, dar cu siguranţă eram cel mai tânăr. Am avut o revelaţie: am simţit că voi ajunge departe, făcând lucruri mari, şi ajutându-i pe oameni. Oare aveam dreptate? O cucoană îşi pusese geanta pe spătarul scaunului din faţa, şi culcase capul acolo. Mă întrebam de ce Dumnezeu îngăduie asemenea chin oamenilor. De ce Dumnezeu nu ne aruncă pâine de acolo din cer, aşa cum a făcut-o mai demult, să nu mai fim nevoiţi să muncim pentru alţi oameni, ci fiecare să muncească pentru visul lui? Alţi oameni în spate consumau cu poftă un pet de bere. Apoi am înţeles conduita lui Dumnezeu. Unii oameni merită, pe când alţii nu. Iar Dumnezeu dă celor care vin la el şi cred în el. Asemenea unui frizer care tunde doar oamenii care vin la el, aşa face şi Domnul. Iar din moment ce mă aflam în acelaşi autobuz, nu eram pe calea cea bună.

08.02.2014

     Sunt probleme grele pe care mintea mea nu le poate rezolva. Dacă  rezultatul căutat ar fi fericirea, care ar putea fi datele problemei? Unele probleme se rezolvă prin formule specifice. Unii oameni nu le învaţă. Sunt mulţi oameni care au încercat să rezolve de unii singuri problemele vieţii lor. Cei care au reuşit, au pus totul într-o carte. Acolo să cauţi. Cred că sunt soluţii pentru orice problemă, atâta timp cât căutarea noastră este una perseverentă. Şi ai să vezi că rezolvarea tuturor problemelor începe din interiorul nostru. Acolo sunt datele fiecărei probleme. 

Oamenii scriu de multe ori ceea ce nu cred cu adevărata lor suflare.  Scriu ceea ce au scris şi alţii, şi spun ceea ce au spus şi alţii. Aşa este. Suntem urmaşi ai părinţilor noştri şi vom fi urmaţi de copii noştri. Niciodată nu vom fi autentici. Important, în opinia mea, este să vedem ce merge şi ce nu merge din ceea ce citim. Ce a funcţionat unuia, nu-i prieşte altuia. Datoria omului este să încerce sute de metode greşite, până să găsească una bună. Pentru că aşa e viaţa. Iar cei care au succes, sunt cei care nu au abandonat drumul.

10 februarie 2013

            Am fost în sala de aşteptare a gării buzoiene. Eu o numesc casa oamenilor de pe stradă. Întinşi pe scaunele roşii, reci şi rigide, cu o geacă murdară peste trupul lor murdar, cu un prosop urât mirositor în jurul gâtului, cu o mână în piept şi una atârnată spre podeaua marmorată, cei de acolo, îşi încarcă bateriile epuizate ale existenţei lor. Bărboşi sau copii, bătrâni sau femei, sunt aşezaţi în aceeaşi oală a suferinţei. O doamnă, la un moment dat, se ridică de pe scaune, şi începe să ceară bani oamenilor care în aparenţă, aveau un pat şi o casă, şi se găseau aici din pricina asteptării trenului. Stomacul femeii cerea mâncare. Oamenii, în afară de rotiri orizontale ale capului, nu i-au dat nimic. De ce oamenii nu ajută oamenii? De ce sunt atât de rău nepăsători? Unii au mâncare caldă, pe masa lor de acasă. Frigider unde să pună mâncarea care nu a mai avut loc în stomacul lor înfometat. Cei de acolo ce mănâncă? Mila noastră.  Apoi curăţă firimiturile şi pun capul acolo unde au mâncat, să doarmă. Găseşti acolo oameni care vorbesc singuri, care au învăţat să binecuvânteze pe cei care cunosc mila. Noi, cei norocoşi, care ne ducem acasă la familiile noastre, nu ştim să facem asta. Nu am fost puşi în situaţia de a cere mâncare, durându-ne stomacul.Aşa că nu realizăm importanţa lucrurilor noastre, mici, cum le spunem noi, dar care sunt atât de măreţe pentru cei de acolo. Sunt oameni care au nevoie de ajutor. Au nevoie, ca noi toţi, de apă şi mâncare. Şi vor fi fericiţi. Noi nu suntem fericiţi doar cu apă şi mâncare. Vrem mai mult. E just?

14.02.2014

       Cred că oamenii pot deveni persoane mai bune dacă se găsesc mecanicii potriviţi să schimbe conduita lor. Instinctul de bunătate persistă în fiecare din noi. Este motorul acţiunilor noastre. Doar că unii oameni fac rele crezând că fac bune. De aceea se spune că drumul spre iad este pavat cu intenţii bune.  Există însă loc pentru toţi în rai. Dumnezeu a făcut cerul pentru ca noi să privim în sus de fiecare dată, aşa născându-se speranţa. Speranţa nu apare privind în jos. În jos este pământul unde se îngroapă trupurile noastre. În sus e cărarea sufletului nostru. Trupul este al pământului şi sufletul este al lui Dumnezeu.

      Nu am o credinţă puternică. Cred însă că cineva are grijă de toţi. Şi mai cred că soarta omului este dependentă de acţiunile lui. Acţiuni care sunt conştiente şi inconştiente. Cele inconştiente pot deveni conştiente, iar cele conştiente, la rândul lor, pot deveni inconştiente. Depinde de stăruinţa noastră. De oamenii pe care îi întâlnim, şi de visele pe care le purcedem.

            Drumul omului este un labirint care ascunde la capăt…moartea.

Aşa că nu te grăbi să ieşi din el. Priveşte viaţa cu ochii unui călător. Fă-ţi poze multe şi inspiră lumii fericirea ta. Viaţa este o călătorie anevoioasă sau frumoasă, în funcţie de percepţia omului asupra ei.  Aşa că trebuie să o vezi frumoasă. Nu, nu ai probleme cu ochii, sufletul este bonlav.

         Tindem să credem că dacă nu avem bani, importanţa noastră este nesemnificativă. Că valoarea omului se măsoară prin monetizarea muncii noastre. Suntem trişti din cauza lipsei de bani. Mulţi se concentrează asupra lucrurilor pe care nu le au. Nu-ţi voi spune să te gândeşti la cele pe care le ai. Gândeşte-te la modalitatea prin care tu poţi dobândi ceea ce îţi doreşti. Mulţi renunţă să facă asta. Este o muncă grea să gândeşti, aşa că oamenii preferă să muncească fizic fără să gândească.

       15.02.201

         

        Zi de zi mă lupt cu defectele oamenilor; încerc să le înţeleg. Nu mă uit la mizeria din ograda vecinului, până când nu fac curat în curtea mea. Cei mai mulţi oameni aruncă beliţi ochii pe bătătura mea, înainte să se uite în a alor. Şi nu vorba doar de teritoriul meu. Aşa fac oamenii în general: judecă, înainte să se judece pe ei înşişi.

       Defectele omului  nu pot fi numărate. Am încercat eu într-o seară să le număr pe ale mele, şi nu mai terminam. Apoi am zis să-mi număr calităţile, şi încăpeau pe degetele de la o mână. Am zis că datoria omului este să facă lumea mai bună cu ajutorul defectelor lui. Am zis că dacă şi le acceptă, jumătate de drum este deja parcurs, iar cealaltă jumătate este transformarea lor în calităţi. Aici se întorc cei mai mulţi oameni din drum. Defectele pot fi transformate în calităţi. Un nepriceput cu femeile, poate deveni un expert în seducţie. De regulă, cei nepricepuţi, dar cu ambiţie de taur, ajung să fie mai pricepuţi decât restul.

Jurnal

23.01.2014

          Privesc viaţa cu ochii îndrăgostitului, care nu iubeşte ceea ce crede că merită să iubească. Asta nu înseamnă că atracţia pentru viaţă nu există. Asta nu înseamnă că nu trebuie să investesc în mine pentru a obţine o dragoste şi mai vastă pentru lume. Iubindu-mă pe mine, pot să iubesc şi pe alţii. Altfel nu se poate.  Nu reflectă faptul că eu nu sunt îndrăgostit de fiecare clipă a vieţii atât de efemeră şi gustoasă. Doar că eu vreau iubire. Vreau să fiu mândru de mine şi de realizările mele, ca să mă pot iubi pe mine, ca apoi să iubesc pe ceilalţi. Dragostea nu este iubire în sensul ei propriu. Dragostea este inferioară ei, carnală şi temporară. Iubirea este treapta următoare. Iubirea este constantă, frumoasă şi neprihănită. De aceea vreau să iubesc.

           La data de mai sus se nasc rândurile mele. Totodată, speranţa de a-mi depăşi condiţia de existenţă. Am setea muntelui de sare când vine vorba despre visul meu. Vreau să ajut oamenii. Aşa mă pot ajuta pe mine, am mai spus asta. Sau ajutându-mă pe mine, voi putea ajuta oamenii. Încă nu am desluşit ordinea, dar ştiu că ăsta este visul meu.

Îmi place să scriu. Cred că oamenii pot învăţa multe de la mine, aşa cum eu am învăţat de la ei. Este o lectură reciprocă care stă la baza înţelegerii lumii. Oamenii au nevoie de ajutorul meu pentru că şi eu am nevoie de ajutorul lor. Înţelegi cum funcţionează motorul motivaţiei mele? Prin benzina “reciprocitate”

24.01.2014

Scrutez trecutul atunci când viitorul se înfăţişează în incertitudine. În trecut nu mai pot apărea surprize. Acolo se refugiază sufletul meu de fiecare dată. Un chip frumos luminează tot trecutul meu, de altfel. Este oaza pe care o caut în deşertul amintirilor mele.

Îmi sar în minte câteva fragmente de iubire: “Privesc de pe faleză turcoazul mării negre. Vântul bate destul de puternic, iar marea devine tot mai irascibilă. La orizont se zăreşte o navă albă, ce stagnează în inima necuprinsei ape. Mă simt ca un suveran, aici de sus, peste întreg norodul adunat de prin toate colţurile ţării. Aş vrea să privim amândoi marea albastră şi să numărăm valurile ei. Aş vrea să te plimb pe malul mării lăsând în spate urme de îngeri, ca apoi, un val năstruşnic să purifice locul. Aş vrea să-i arăt şi mării, fineţea trupului tău, să înţeleagă ce înseamnă un trup sculptat de către cel mai talentat sculptor divin.”
           “Am luat ţărmul mării la pas. Vreau să ofer ochilor mei desfătare şi picioarelor mele răcoare umedă. De la distanţă, un chip frumos seamănă cu tine. Inima, precum o dobitoacă, începe să tropăie. Dumnezeu a creat lumea  plină de femei frumoase, dar a uitat să le facă stăpânele lumii. Căci frumuseţea lor, reprezintă farmecul vieţii.”

            Mi-am adus aminte de gustul nebuniei. Doi copii inconştienţi de consecinţele faptelor lor. „Nopţile albe sunt cele mai frumoase. Îi mângâi trupul fantastic şi nu apuc să număr orele cum trec pe lângă mine. Într-un decor lilial, îi sărut buzele moi şi voluptoase, apoi cobor în sărutări perpetue spre sânii molatici în formă de pară. Dar mă lovesc de piedica bluzei pestriţe, pe care o înlătur ca pe o frunză, cu dinţii avizi de iubire. Trupul ei emană mireasmă ce-mi îmbată toate simţurile. O privire iscoditoare mă seacă de orice gând concupiscent. Apoi îmi surâde. Îmi sărută fruntea încreţită de sudoare şi îşi desface breteaua de la sutien. Inima bate în tropote, iar sângele arde în fiece venă şi arteră.

-         Eşti sigură?

-         Destinul meu de acum îl găseşti în palmele tale!

              Îi mângâi obrajii şi o privesc adânc în ochii ei sticliţi de spaimă. O cuprind în braţele mele vajnice şi îi şoptesc vorbe dulci la ureche. O mint, mă mint că iubirea e veşnică şi roditoare. Apoi dragoste, gemete, plăcere.

 Păşeşte în împărăţia somnului, la pieptul meu. Inima mi-e cât un purice la conştientizarea sentimentului de fericire deplină.  Aş putea să o privesc secole, mii de ani, fără a interveni plictisul. Doamne, cât e de frumoasă!”

            Dacă stau să mă gândesc, iubirea nostră pătimaşă de fiecare dată s-a întors acolo de unde a plecat. Puzderii de lacrimi şi şovăieli de sentimente au sfredelit sufletul amândurora. Ne-am privit ochii sticliţi de lacrimi şi ne-am sărutat. Şi ne-am sărutat ore şi am plâns zile şi apoi am uitat gustul buzelor noastre.

           

25.01.2014

            Dacă oamenii şi-ar măsura mai bine cuvintele  expectorate, lumea sigur ar fi fost mai bună. Dacă oamenii şi-ar sesiza importanţa în relaţia cu semenii lui, câţi oameni nu ar putea fi salvaţi din lanţurile depresiei?  Dacă oamenii i-ar considera pe ceilalţi, la fel de importanţi, la fel de sensibili, aidoma psihicului lor, şi i-ar trata aşa cum ei ar vrea să fie tratamentul propriului defect, câţi oameni nu s-ar autoînvăţa să înoate în oceanul Viaţă? Omul de asta are nevoie: laudă şi atenţie.  Succesul aşa se construieşte, cărămidă cu cărămidă, iar toate cărămizile rezistente au laudă şi atenţie în ele. Tu eşti cel mai bun exemplu. Oglinda este obiectul neînsufleţit prin care îţi poţi vedea defectele exterioare. Conştiinţa este parte din sufletul tău, oglindă pentru metehnele interioare. Cumpără-ţi o oglindă mare şi frumoasă, şi construieşte-ţi o conştiinţă sănătoasă! De ambele ai nevoie. Poţi influenţa viaţa multora prin puterea propriului exemplu. Aşa vreau eu să ajut oamenii. Ăsta e drumul meu spre succes. Ştiu sigur că voi ajunge acolo, nu ştiu însă cum. Nici nu am nevoie să ştiu asta. Atâta timp cât dorinţa este puternică, nimeni nu-mi va sta în cale. Universul va complota cu mine, nu împotriva mea. E valabil şi pentru tine, cititorule! Stabileşte destinaţia. Unde vrei tu să ajungi? Nu-mi spune mie, spune universului.

            Poate nu sunt vrednic de atenţia ta, sau de încurajările tale. Sunt mulţi alţii care au nevoie de ele. De mâna ta care să-i ridice de jos, sau de umărul tău ca să ţi-l ude cu apa suferinţei. Dacă eşti sus, uită-te jos. Dacă eşti jos, uită-te sus, poate cineva întinde mâna. Aşa se ridică oamenii. Arareori se ridică singuri. Tratează omul aşa cum tu ai vrea să fii tratat de el. Nu uita că face parte din familia lumii, şi că importanţa lui, şi a ta, sunt echivalente după isprăvirea vieţii atât de scurte, din păcate. Nu ştii cât de hipersensibil este omul? Uită-te în oglinda „conştiinţă” . Sufletul tău nu este mai mare decât al lui. Dumnezeu nu a îngăduit aşa ceva. Cum omul este zămislit din trup şi suflet, trupul este cel care ne diferenţiază. Dar trupul se coboară şi sufletul se-nalţă. Sufletul trebuie să fie  ochiul alegerilor noastre.

            Ochii mei văd multă suferinţă. Urechile mele aud intensităţile fonetice ale ei. Fericirea mea este dependentă de fericirea altora, cum lumina este dependentă de soare, poate. Fericirea mea niciodată nu va atinge apogeul ei. Nu scriu despre  mine, cel puţin acum. Sunt suferinţele altora care mă lovesc şi pe mine. Ca un obuz ce explodează la câţiva metri depărtare, suflul exploziei aruncându-mă la pământ şi pe mine.

        Îndemn toţi oamenii la suferinţă. Se vor naşte întrebări în subconştientul vostru, pe care prin stăruinţă şi răbdare, nu doar le veţi rezolva, ci le veţi transforma în dezvoltarea existenţei voastre. Atenţie! Trebuie stornată orice suferinţă şi pusă în dreptul materiei potrivite. Catalogul conştiinţei voastre este alcătuit din multe materii. Trebuie să iei pixul şi să-ţi pui notele pe care le meriţi. Iar unde vezi că ai note mici, înseamnă că trebuie să reiei toată materia.  Se numeşte dezvoltare personală ceea ce vreau să fac din mine şi din tine. Puterea propriului exemplu este covârşitoare. Experienţa cumulată şi repetată este sfântă. Fii tu cumpărătorul, iar viaţa catalogul. Cumpără tot ce-ţi cer simţurile, dar ca să faci asta, trebuie să înveţi simţurile să-ţi ceară lucrurile potrivite. Ai multe lucruri deja cumpărate, sau moştenite, pe care încă nu le-ai găsit în tine. Sunt bine ascunse ca nişte comori. Nu s-ar mai numi comoară dacă nu ar fi fost ascunsă, nu? Datoria ta e să găseşti comorile din adâncurile tale. Coboară până în infernul sufletului tău şi ia ce ţi se cuvine! Ai nevoie de multă muncă şi de multă suferinţă care să flămânzească ambiţia ta. Îmi vei spune că nu ai încredere în tine, că forţele tale sunt limitate. Nu ai dreptate. Încrederea se cumpără de pe drum. Forţele tale sunt nelimitate dacă tu CREZI ASTA. Încrederea o vei găsi la orice chioşc în care vei intra. Bani să ai. Iar banii se fac muncind.  Ca să înţelegi mai bine, vorbind la propriu, încrederea vine după o lungă perioadă de cultivare şi dezvoltare. Dacă înveţi să faci bine un lucru, va veni şi încrederea. Trebuie să ţii capul în jos până vei avea puterea să-l ridici de acolo.

     Suferinţa nu este întotdeauna îndreptăţită. Ea poate fi doar o imaginaţie dusă la extrem. O înşelare a ipotezelor noastre. Oamenii intră destul de uşor în astfel de capcane. Trebuie să căutăm securea războiului în momentele acelea. Ne certăm cu ego-ul nostru, şi niciodată nu-l vom învinge. Credem anumite lucruri despre noi, şi ceea ce suntem. Noi de fapt suntem ceea ce avem.

27.01.2014  
                    

           Sunt tânăr. Asta înseamnă că vreau totul. Vreau să mănânc fructe din toate ramurile copacului. Să împart cu ceilalţi tot ce mi-a fost dat să mănânc. Am ajuns să hrănesc oamenii pentru că nu am vrut să fiu hrănitul. Am ajuns să mă conduc pe mine pentru că nu am vrut să fiu condus de nimeni. Se numeşte voinţă ceea ce unii numesc noroc. E de ajuns să-ţi conduci propria viaţă aşa cum ţi-ai dorit dintotdeauna, şi poţi să te numeşti liber. Stăpân al propriului destin. Mâna care hrăneşte stomacul. Dacă reuşeşti aceste lucruri, oamenii vor dori să-ţi afle secretul

           

28.01.2014

      Am un laptop şi nişte cărţi. Se găsesc în desaga mea de tânăr ambulant. Niciodată nu lipsesc de acolo. Sunt mereu pe fugă, niciodată nu am timp de oameni, aşa cum eu aş vrea să am. Aşa că ele sunt contactul meu cu ei. Mi-am găsit un loc de muncă. Vând haine. Nu o fac prea bine, dar câştig un ban şi interacţionez cu oamenii. Îmi place foarte mult să fac asta. În timpul săptămânii stau la căminul fostului meu liceu, iar  sâmbăta şi duminica le petrec la neamuri. O dată la două săptămâni mă duc acasă să-mi văd părinţii. Nu stau mult, căci timpul nu mă aşteaptă. Am lucruri mari de realizat. Mulţi nu mă înţeleg. Îi fac eu să înţeleagă.  Îţi trebuie bani ca să faci lumea mai bună. Trebuie să ai soluţii pentru cei care le caută. Iar tata nu este un chiabur cu buzunarele doldora, şi eu nu m-am născut cu lecţiile învăţate.  Nu sunt aici să câştig bani, încă! Vreau să acumulez cât mai mult informaţie şi înţelepciune. Singurătatea le oferă pe amândouă. Am timp să învăţ şi să meditez. De asta am eu nevoie, chiar dacă sufletul se plânge câteodată. Personalitatea se descoperă astfel. Muzica este aleanul dorurilor mele. Îmi dă inspiraţia scrierii şi motivaţia să mă ridic de pe scaun şi să acţionez în direcţia succesului. Sunt foarte fericit. Ce frumos e drumul spre cunoaştere! Trebuie să plec. Iar mă mut cu reşedinţa.

            Am ajuns trist la cămin. Nu e prima şi nici ultima oară când privirea mea se ţintuieşte de pământ. Mă întreb ce preţ are fericirea mea...de unde se cumpără? Cine vinde fericirea oamenilor? Aş vrea să abandonez totul acum. Să mă întorc acasă şi să mă mulţumesc cu condiţia mea de existenţă. Să nu mai deschid nicio carte care să mă facă iar să visez, şi să petrec mai mult timp cu prietenii mei. Doar că eu nu mai am prieteni. I-am lăsat în băltoacă şi am plecat în ocean. Am rămas cu laptopul şi cărţile mele care credeam că mi le vor aduce pe toate. Să nu faci ca mine! Să nu-ţi neglijezi niciodată prietenii! Să te mulţumeşti cu ceea ce ai, să nu faci ca mine! Vei avea de îndurat multe, dacă vei nesocoti acestea. Vor curge multe lacrimi pe obrajii tăi dacă vei dori să schimbi traseul vieţii tale. Te vei înhăma la un drum anevoios căruia nu-i ştii destinaţia. Să nu faci asta dacă setea nu e mare.  Am stabilit cu inima mea să-mi sun foştii mei prieteni o dată la şapte zile.

        Slăbiciunile nu vor mai avea loc pe filele ce urmează. De mâine voi merge drept spre apogeul existenţei mele. Voi studia temeinic psihologia şi voi ajuta oamenii să treacă peste problemele vieţii lor. Dar mai întâi trebuie să trec eu peste ale mele. Îmi voi achiziţiona o cameră video, un blender şi o atitudine corespunzătoare. Vei vedea la ce-mi vor folosi ele.

         

29.01.2013

Orbim de prea multă dragoste şi nu vedem ceea ce trebuie văzut. Nu vedem că dragostea noastră nu este dragostea fiinţei de care suntem îndrăgostiţi. Credem că are păstrate pentru noi anumite cuvinte, iar inima seacă când vedem că le are şi pentru altcineva.  Aşa se răneşte omul. El încearcă să-şi arate dragostea prin cuvinte şi aşteaptă acelaşi lucru din gura celuilalt. Cum ar fi să-ţi araţi dragostea fără să spui niciun cuvânt? Nu s-ar mai numi dragoste. Ar fi iubire. Adesea confundăm cele două cuvinte. De aceea ar trebui să lăsăm inima să vorbească. Ea nu are limbajul nostru, ori dialectul dragostei.  Ea  nu vorbeşte ca noi să înţelegem.

         Noi adesea nu suntem decât nişte cerşetori. Întindem mâna pentru puţină iubire, şi aceasta din milă. Dacă am privi mai adânc prin ochii oamenilor, în sufletul lor, am vedea trecutul lor cerşetoresc.   Nu se poate trăi fără iubire, iar oamenii sunt conştienţi de asta. Se simte golul care trebuie umplut cu iubire, şi doare atunci când nu este hrănit. Aşa că oamenii ies pe stradă, flămânzi, cu ochii plini de speranţă, căutând în ceilalţi dorinţa de cuplare.  Doar că oamenii nu ştiu să citească din ochii oamenilor, iar dacă ştiu, nu au curajul să vorbească.

        30.01.2014

            Să nu mai spui niciodată omului “nu am timp”. Te vei minţi pe tine şi pe el. Vei stârni ranchiuna oamenilor. Urechile au alergie la astfel de cuvinte. Lasă inima să vorbească, ea are întotdeauna timp. Acordă timpul tău celor care au nevoie. Vei cere şi tu timpul lor şi vei vedea cât de important este.

            Oamenii pierd multe lucruri pentru că nu acţionează. Mai bine un cuvânt rostit decât unul pierdut printre gânduri. Mai bine un pas înapoi decât niciunul. Oamenii au suflete la fel de mari şi la fel de sensibile. Gândeşte-te la lucrul ăsta, atunci când intri în interacţiune cu ei. Sufletul nu are înălţime, sau greutate diferită, după care poate fi catalogat. Nu se îngraşă sau sfrijeşte.  Nu îmbrătrâneşte, şi cel mai important, nu moare.  Oamenii nu au ochi să vadă sufletul şi urechi să audă vocea lui. Aşa că se bazează pe instinct. Instinctul vine din inimă, iar creierul este interferenţa: impiedică instinctul să acţioneze. Ce se întâmplă? Omului îi este frică să facă acel lucru. Se gândeşte la părerea oamenilor şi la cât de importantă pare să fie. Oamenii care au bani şi iubire sunt cei care acţionează. Cei care aruncă frica de respingere şi de nereuşită. Dacă nu ai nimic, cu atât mai bine pentru tine: nu ai ce pierde. Frica nu ar trebuie să existe. Ar trebuie să deschizi ochii şi să vezi bolile lumii prin cauza lor. Să te gândeşti că există în cer o loterie din care se poate trage numărul sufletului tău, iar acea loterie să aibă ca premiu boala. Imaginează-ţi! Dacă nu faci acum, ceea ce inima dictează, atunci când? Să nu mai văd tristeţea la tine în ogradă! Mulţi dintre voi o hrănesc şi o fac mare ca pe un porc. Doar că tristeţea nu se taie de Crăciun. Ea te taie pe tine. Du-te şi acţionează! Du-te şi caută! Gândurile devin lucruri. Gândeşte frumos. Avem tendinţa să ne proiectăm gândurile în trecut şi în viitor. Ne plimbăm pe această axă neîncetat. Prezentul cine îl trăieşte? Ne întrebăm de ce uităm atâtea lucruri. De ce uităm cheile acasa? De ce uităm telefonul pe masă? Pentru că nu gândim prezentul. Mintea ta e ocupată cu planuri sau cu reverii. Crezi că mai treci o dată calea vieţii? Poţi să crezi asta, dar nu eşti sigur de nimic. Nu mi-a spus nimeni amănunte despre viaţa lor trecută şi de câţi copii a avut. Drumul vieţii este frumos. Scurt sau lung, şosea sau autostradă, pieton sau biciclist. Nu pun virgulele cum trebuie. Nu ştiu regulile. Aşa e şi cu viaţa. Învaţă regulile!

             01.02.14

  Am scris defectele şi calităţile oamenilor pentru a le putea analiza mai lesne. Am luat toţi oamenii care şi-au spus problemele în faţa mea, având încredere în mine, şi i-am împărţit în fişiere word. Fiecare are fişa lui. Până şi eu mi-am creat una. Toţi avem nevoie de ajutor, doar că nu toţi cerem ajutorul. Unii nu ştiu să ceară, iar alţii nu vor să audă sfaturile altora.

      02.02.14   

       Credeam că nu sunt o existenţă înzestrată cu orgoliu. Că doar oamenii din jurul meu sunt orgolioşi, şi că eu văd lumea altfel. O lume în care oamenii ar trebuie să arunce astfel de porniri lăuntrice şi să îmbrăţişeze înţelegerea. Credeam că orgoliul este feedback-ul nostru, răspuns la mesajele semenilor noştri. Că noi suntem datori cu o explicaţie de fiecare dată, iar atunci când mesajul primit este dezamăgitor, sau răneşte ego-ul, instinctul de orgoliu apare pe scenă şi distruge orice fel de comunicare.  Dar orgoliul nu este doar atât. Seminţele lui au fost puse şi în alte locuri ale creierului nostru. De pildă, frica de penibil are în compoziţia ei şi ingredientul orgoliu. Am avut o revelaţie. Nu ştiam cum să explic această frică a mea, şi a multora dintre noi. Nu ştiam că frica de ridicol ascunde în mine ditamai orgoliul. Apoi am înţeles că oamenii nu vor să fie în lumini proaste, să spună cuvinte nepotrivite, sau să se îmbrace în neconcordanţă cu actualul. Orgoliul împiedică se se întâmple astfel de lucruri. Dacă suntem în faţa unui public, teama de ridicol este recurentă. Iarăşi apare în gândurile noastre şi aduce cu ea orgoliul. 

   03.02.14

    Am învăţat să nu mai sun pe nimeni când sunt trist. Niciodată nu-i găseşti aşa cum vrei pe oameni. Nu ştiu să te asculte şi nu spun ceea ce vor urechile tale să audă. Parcă ei nu au fost trişti niciodată...

            Unde mă duce drumul pe care am pornit? Încep să am îndoieli în privinţa lui. Nu pot să mă întorc de unde am plecat, mi-e dor însă de locul acela.  Am nevoie de un şut în fund câteodată...

          E greu să scoţi pe gură cuvinte sincere. Şi mai greu este să le pui pe coală. Vrem să arătăm oamenilor că suntem deştepţi, poate mai deştepţi decât ei, când de fapt viaţa răsplăteşte omul după muncă, şi nu după cuvinte.

          Am crezut că mi-am găsit vocaţia. Mi-ar fi plăcut să fiu doctorul sufletului, doar că lumea nu crede întotdeauna vorbele mele, iar câteodată nici eu nu le mai cred. Însă mie mi-au adus o viaţă mai bună. O viaţă cu speranţă în ea. Doar că oamenii sunt prea orgolioşi să ceară ajutorul, iar eu de multe ori întind mâna fără să mi-o ceară nimeni. Trebuie să mă vindec eu în totalitate, ca să pot vindeca şi alţi oameni.

          Gura să se astupe atunci când voi mai da sfaturi oamenilor. Când eu voi avea totul, atunci le voi spune drumul. Deocamdată, sunt încă pe băncile şcolii. Are cine sta la catedră.

 04.02.14

Întotdeauna mi-a plăcut să alerg după iepuri. Nu înseamnă că i-am şi prins. Am zis de mai multe ori că unul singur îmi ajunge pentru a-mi satisface poftele, dar niciodată nu am procedat astfel. Întotdeauna am alergat după toţi iepurii care mi-au apărut în cale şi care mi-au întărâtat voinţa. Cineva mi-a spus odată că cine aleargă după mulţi iepuri, e posibil să nu prindă niciunul. Nu am vrut să-l cred. I-am spus: „Cei care nu-şi doresc mai mult, sunt aceia care gândesc precum tine” Apoi m-a dus într-o cameră şi a deschis mai multe sertare. În unul din ele erau teancuri de bani. Mi-a spus: „Vezi banii aceştia? Cum crezi că i-am făcut? Crezi că am alergat după toţi? A fost de ajuns să învăţ cum se face unul, apoi am ţinut de el, şi banii au venit singuri, pentru că au văzut că ştiu să am grijă de bani.” Apoi a deschis încă un sertar. „Uite! Aici sunt toate amintirile mele. Uite-o pe fata mea, ce mare s-a făcut! Poate ţi-o dau de nevastă când îţi va veni vremea!” Mi-a arătat apoi mai multe poze, cu familia lui, cu prietenii lui, şi cu toate capturile sale pescăreşti. „Crezi că toate s-au întâmplat într-o singură zi? Sunt ani în spate, cu bune şi cu rele, care toate adunate au construit prezentul meu de astăzi, şi cel mai important, lucrurile pe care le-am obţinut. Sunt întâmplările care m-au adus în faţa ta, astăzi,  arătându-ţi că nu e bine să alergi după mai mulţi iepuri, ci e bine şi esenţial să-i prinzi pe rând. „

             Ciulim urechile şi deschidem inimile către oamenii care ne oferă.  Până atunci nu avem timp pentru ei. Nu sunt destul de importanţi pentru noi. 

            Mi-e al dracului de dor. O iubesc şi vreau să mă iubească şi ea pe mine. Au trecut câteva luni de când nu i-am mai mirosit trupul, iubit buzele şi strâns fesele în palmele mele. O iubesc mai mult de atât. Inima ieşea din pieptul meu slab simţindu-se pe sânul ei drept. E doar un copil, dar eu am iubit-o ca pe un om mare. Acum aş vrea să o iubesc ca pe un copil, dar ea mă iubeşte ca pe un om mare. Am scris un toptan de pagini  în care am descris toată agitaţia din inima mea. Agitaţie care s-a extins pe figura geometrică a feţei mele. O parte bună din viaţa mea am petrecut-o în ochii ei căprui, iar o parte şi mai bună, în visele în care o priveam şi mai mult. E poate perioada în care am cel mai mult nevoie de ea. Ea este în perioada în care are cea mai mare nevoie de libertate. Dumnezeu nu ne desparte. Ori că mă iubeşte pe mine, ori că o iubeşte pe ea. Dacă ne-ar fi iubit pe amândoi la fel de mult, ne-ar fi adus din nou împreună. Acum aş fi sărutat-o cam doisprezece ore. M-aş fi hrănit cu gustul limbii ei, m-aş fi adăpat cu lichidul  amestecat din gura noastră, şi mi-aş fi odihnit trupul peste trupul ei. 

      08.02.2014

Sper ca Dumnezeu să mă inspire în rândurile ce urmează. Sunt în prima oră a zilei de 8 februarie 2014. Sunt acasă. Mintea şi inima sunt obosite, dar mâna vrea să scrie ce ochii au văzut astăzi. Totul este posibil dacă sursa ta interioară  de energie este alimentată cu motivaţie corespunzătoare. O să-ţi dau drept exemplu experienţele mele de astăzi. Sunt un jucător de fotbal într-o ligă semi-profesionistă. Întotdeauna am fost printre ultimii la rezistenţă fizică. Astăzi am fost primul.  Antrenorul m-a întrebat ce am mâncat astăzi. I-am răspuns: ambiţie. Am avut imaginea unui bonlav de cancer poziţionată pe ecranul panoului de comandă al creierului meu. Mi-am imaginat lupta lui acerbă cu boala şi cu neputinţele apărute. Găleţile de lacrimi curse din ochii învăţaţi să spere. Mi-am zis că dacă omul este suficient de puternic să învingă cancerul, oare eu nu pot fi primul în luptele vieţii mele? Răspuns: Se poate. „Fie crezi că poţi, fie crezi că nu – ai dreptate” spunea Henri Ford.

       Am întârziat douăzeci de minute la locul meu de muncă.  Nu este prima dată; niciodată nu ajung la timp. Picioarele mele se rătăcesc, inima cutreieră locuri îndepărtate, iar mintea se gândeşte doar la viitor. Nimic din mine nu trăieşte prezentul. Întotdeauna am fost scuzat, iertat şi apoi pus la treabă. Lumea nu aşteaptă scuzele mele. Lumea vrea doar bani, iubire şi distracţie. Oferă-le aceste lucruri şi vor fi precum nişte căţei la picioarele stăpânului.

       Prin faţa ochilor mei trec zilnic sute de oameni. Îmi întind bani, eu le dau restul, le pun hainele în sacoşă, şi apoi pe unii nu-i mai văd niciodată. Cred că cel important lucru în relaţia cu oamenii, este să le zâmbeşti. Deschizi aproape orice inimă încuiată, orice portofel şi orice gură care să-ţi întoarcă zâmbetul.  Să nu râzi când îţi spun că nu ştiam să pun hainele în sacoşă. Să ştii că şi asta e o artă!  Paznicii au râs de mine. Colega, de asemenea. Până şi eu am râs de propria ruşine. Aşa e. Nu ştiam să aşez o haină. Am vărsat furia adunată pe unul dintre cei doi paznici.

            Vindeam haine. Deodată, chipul ei a apărut în faţa tejghelei. Gura mea s-a deschis, inima a început să bată ca mâinile unui toboşar. M-am întins la chipul ei, şi am ciupit-o de obrazul drept. A început să râdă, şi i-am râs şi eu. Ea a cumpărat, iar eu, când nu era atentă, i-am pus şi inima mea în sacoşă.

          Îmi voi începe afacerea mea atunci când oamenii vor avea nevoie de ajutorul meu. Deocamdată ei mă ajută pe mine. Ei sunt cartea pe care o citesc în fiecare zi şi din care asimilez cele mai multe învăţăminte. Aşa voi învăţa să-i ajut, citindu-i în fiecare zi.

            Era 11 noaptea. Eram în barul unui hotel. Curve şi curvari intrau şi ieşeau de acolo.  Eu aşteptam ora să mă duc acasă. Maşina care să mă ducă spre patul din camera mea. Am început să mă gândesc la cele petrecute astăzi.  Descoperisem că atitudinea este drumul cel mai scurt al omului spre reuşită. Atitudinea de a acţiona în direcţia visurilor mele. Atitudinea de a fi cel mai bun. Văzusem faţa copilei pe care am iubit-o şi încă o iubesc cu groază. Simţisem ruşinea atacând conştiinţa mea plăpândă, atunci când nu ştiam să aranjez o haină. Iar atunci când devii neliniştit toate lucrurile din jurul tău devin şi mai neliniştite.

            Eram în autobuz. Surprins că nu sunt singurul care se întoarce obosit de la muncă, dar cu siguranţă eram cel mai tânăr. Am avut o revelaţie: am simţit că voi ajunge departe, făcând lucruri mari, şi ajutându-i pe oameni. Oare aveam dreptate? O cucoană îşi pusese geanta pe spătarul scaunului din faţa, şi culcase capul acolo. Mă întrebam de ce Dumnezeu îngăduie asemenea chin oamenilor. De ce Dumnezeu nu ne aruncă pâine de acolo din cer, aşa cum a făcut-o mai demult, să nu mai fim nevoiţi să muncim pentru alţi oameni, ci fiecare să muncească pentru visul lui? Alţi oameni în spate consumau cu poftă un pet de bere. Apoi am înţeles conduita lui Dumnezeu. Unii oameni merită, pe când alţii nu. Iar Dumnezeu dă celor care vin la el şi cred în el. Asemenea unui frizer care tunde doar oamenii care vin la el, aşa face şi Domnul. Iar din moment ce mă aflam în acelaşi autobuz, nu eram pe calea cea bună.

08.02.2014

     Sunt probleme grele pe care mintea mea nu le poate rezolva. Dacă  rezultatul căutat ar fi fericirea, care ar putea fi datele problemei? Unele probleme se rezolvă prin formule specifice. Unii oameni nu le învaţă. Sunt mulţi oameni care au încercat să rezolve de unii singuri problemele vieţii lor. Cei care au reuşit, au pus totul într-o carte. Acolo să cauţi. Cred că sunt soluţii pentru orice problemă, atâta timp cât căutarea noastră este una perseverentă. Şi ai să vezi că rezolvarea tuturor problemelor începe din interiorul nostru. Acolo sunt datele fiecărei probleme. 

Oamenii scriu de multe ori ceea ce nu cred cu adevărata lor suflare.  Scriu ceea ce au scris şi alţii, şi spun ceea ce au spus şi alţii. Aşa este. Suntem urmaşi ai părinţilor noştri şi vom fi urmaţi de copii noştri. Niciodată nu vom fi autentici. Important, în opinia mea, este să vedem ce merge şi ce nu merge din ceea ce citim. Ce a funcţionat unuia, nu-i prieşte altuia. Datoria omului este să încerce sute de metode greşite, până să găsească una bună. Pentru că aşa e viaţa. Iar cei care au succes, sunt cei care nu au abandonat drumul.

10 februarie 2013

            Am fost în sala de aşteptare a gării buzoiene. Eu o numesc casa oamenilor de pe stradă. Întinşi pe scaunele roşii, reci şi rigide, cu o geacă murdară peste trupul lor murdar, cu un prosop urât mirositor în jurul gâtului, cu o mână în piept şi una atârnată spre podeaua marmorată, cei de acolo, îşi încarcă bateriile epuizate ale existenţei lor. Bărboşi sau copii, bătrâni sau femei, sunt aşezaţi în aceeaşi oală a suferinţei. O doamnă, la un moment dat, se ridică de pe scaune, şi începe să ceară bani oamenilor care în aparenţă, aveau un pat şi o casă, şi se găseau aici din pricina asteptării trenului. Stomacul femeii cerea mâncare. Oamenii, în afară de rotiri orizontale ale capului, nu i-au dat nimic. De ce oamenii nu ajută oamenii? De ce sunt atât de rău nepăsători? Unii au mâncare caldă, pe masa lor de acasă. Frigider unde să pună mâncarea care nu a mai avut loc în stomacul lor înfometat. Cei de acolo ce mănâncă? Mila noastră.  Apoi curăţă firimiturile şi pun capul acolo unde au mâncat, să doarmă. Găseşti acolo oameni care vorbesc singuri, care au învăţat să binecuvânteze pe cei care cunosc mila. Noi, cei norocoşi, care ne ducem acasă la familiile noastre, nu ştim să facem asta. Nu am fost puşi în situaţia de a cere mâncare, durându-ne stomacul.Aşa că nu realizăm importanţa lucrurilor noastre, mici, cum le spunem noi, dar care sunt atât de măreţe pentru cei de acolo. Sunt oameni care au nevoie de ajutor. Au nevoie, ca noi toţi, de apă şi mâncare. Şi vor fi fericiţi. Noi nu suntem fericiţi doar cu apă şi mâncare. Vrem mai mult. E just?

14.02.2014

       Cred că oamenii pot deveni persoane mai bune dacă se găsesc mecanicii potriviţi să schimbe conduita lor. Instinctul de bunătate persistă în fiecare din noi. Este motorul acţiunilor noastre. Doar că unii oameni fac rele crezând că fac bune. De aceea se spune că drumul spre iad este pavat cu intenţii bune.  Există însă loc pentru toţi în rai. Dumnezeu a făcut cerul pentru ca noi să privim în sus de fiecare dată, aşa născându-se speranţa. Speranţa nu apare privind în jos. În jos este pământul unde se îngroapă trupurile noastre. În sus e cărarea sufletului nostru. Trupul este al pământului şi sufletul este al lui Dumnezeu.

      Nu am o credinţă puternică. Cred însă că cineva are grijă de toţi. Şi mai cred că soarta omului este dependentă de acţiunile lui. Acţiuni care sunt conştiente şi inconştiente. Cele inconştiente pot deveni conştiente, iar cele conştiente, la rândul lor, pot deveni inconştiente. Depinde de stăruinţa noastră. De oamenii pe care îi întâlnim, şi de visele pe care le purcedem.

            Drumul omului este un labirint care ascunde la capăt…moartea.

Aşa că nu te grăbi să ieşi din el. Priveşte viaţa cu ochii unui călător. Fă-ţi poze multe şi inspiră lumii fericirea ta. Viaţa este o călătorie anevoioasă sau frumoasă, în funcţie de percepţia omului asupra ei.  Aşa că trebuie să o vezi frumoasă. Nu, nu ai probleme cu ochii, sufletul este bonlav.

         Tindem să credem că dacă nu avem bani, importanţa noastră este nesemnificativă. Că valoarea omului se măsoară prin monetizarea muncii noastre. Suntem trişti din cauza lipsei de bani. Mulţi se concentrează asupra lucrurilor pe care nu le au. Nu-ţi voi spune să te gândeşti la cele pe care le ai. Gândeşte-te la modalitatea prin care tu poţi dobândi ceea ce îţi doreşti. Mulţi renunţă să facă asta. Este o muncă grea să gândeşti, aşa că oamenii preferă să muncească fizic fără să gândească.

       15.02.201

         

        Zi de zi mă lupt cu defectele oamenilor; încerc să le înţeleg. Nu mă uit la mizeria din ograda vecinului, până când nu fac curat în curtea mea. Cei mai mulţi oameni aruncă beliţi ochii pe bătătura mea, înainte să se uite în a alor. Şi nu vorba doar de teritoriul meu. Aşa fac oamenii în general: judecă, înainte să se judece pe ei înşişi.

       Defectele omului  nu pot fi numărate. Am încercat eu într-o seară să le număr pe ale mele, şi nu mai terminam. Apoi am zis să-mi număr calităţile, şi încăpeau pe degetele de la o mână. Am zis că datoria omului este să facă lumea mai bună cu ajutorul defectelor lui. Am zis că dacă şi le acceptă, jumătate de drum este deja parcurs, iar cealaltă jumătate este transformarea lor în calităţi. Aici se întorc cei mai mulţi oameni din drum. Defectele pot fi transformate în calităţi. Un nepriceput cu femeile, poate deveni un expert în seducţie. De regulă, cei nepricepuţi, dar cu ambiţie de taur, ajung să fie mai pricepuţi decât restul.

        Zi de zi mă lupt cu defectele oamenilor; încerc să le înţeleg. Nu mă uit la mizeria din ograda vecinului, până când nu fac curat în curtea mea. Cei mai mulţi oameni aruncă beliţi ochii pe bătătura mea, înainte să se uite în a alor. Şi nu vorba doar de teritoriul meu. Aşa fac oamenii în general: judecă, înainte să se judece pe ei înşişi.

       Defectele omului  nu pot fi numărate. Am încercat eu într-o seară să le număr pe ale mele, şi nu mai terminam. Apoi am zis să-mi număr calităţile, şi încăpeau pe degetele de la o mână. Am zis că datoria omului este să facă lumea mai bună cu ajutorul defectelor lui. Am zis că dacă şi le acceptă, jumătate de drum este deja parcurs, iar cealaltă jumătate este transformarea lor în calităţi. Aici se întorc cei mai mulţi oameni din drum. Defectele pot fi transformate în calităţi. Un nepriceput cu femeile, poate deveni un expert în seducţie. De regulă, cei nepricepuţi, dar cu ambiţie de taur, ajung să fie mai pricepuţi decât restul. 

         Totul este posibil dacă sursa ta interioară  de energie este alimentată cu motivaţie corespunzătoare. O să-ţi dau exemplul meu de astăzi. Sunt un jucător de fotbal într-o ligă semi-profesionistă. Întotdeauna am fost printre ultimii la rezistenţă fizică. Astăzi am fost primul.  Antrenorul m-a întrebat ce am mâncat astăzi. I-am răspuns: ambiţie. Am avut imaginea unui bonlav de cancer poziţionată pe ecranul panoului de comandă al creierului meu. Mi-am imaginat lupta lui acerbă cu boala şi cu neputinţele apărute. Găleţile de lacrimi curse din ochii învăţaţi să spere. Mi-am zis că dacă omul este suficient de puternic să învingă cancerul, oare eu nu pot fi primul în luptele vieţii mele? Răspuns: Se poate. „Fie crezi că poţi, fie crezi că nu – ai dreptate” spunea Henri Ford.

       Am întârziat douăzeci de minute la locul meu de muncă.  Nu este prima dată; niciodată nu ajung la timp. Picioarele mele se rătăcesc, inima cutreieră locuri îndepărtate, iar mintea se gândeşte doar la viitor. Nimic din trupul meu nu trăieşte prezentul. Întotdeauna am fost scuzat, iertat şi apoi pus la treabă. Lumea nu aşteaptă scuzele mele. Lumea vrea doar bani, iubire şi distracţie. Oferă-le aceste lucruri şi vor fi precum nişte căţei la picioarele stăpânului.

       Prin faţa ochilor mei trec zilnic sute de oameni. Îmi întind bani, eu le dau restul, le pun hainele în sacoşă, şi apoi pe unii nu-i mai văd niciodată. Cred că cel important lucru în relaţia cu oamenii, este să le zâmbeşti. Deschizi aproape orice inimă încuiată, orice portofel şi orice gură care să-ţi întoarcă zâmbetul.  Să nu râzi când îţi spun că nu ştiam să pun hainele în sacoşă. Să ştii că şi asta e o artă!  Paznicii au râs de mine. Colega, de asemenea. Până şi eu am râs de propria ruşine. Aşa e. Nu ştiam să aşez o haină. Am vărsat furia adunată pe unul dintre cei doi paznici.

            Am învăţat să nu mai sun pe nimeni când sunt trist. Niciodată nu-i găseşti aşa cum vrei pe oameni. Nu ştiu să te asculte şi nu spun ceea ce vor urechile tale să audă. Parcă ei nu au fost trişti niciodată...

           Unde mă duce drumul pe care am pornit? Încep să am îndoieli în privinţa lui. Nu pot să mă întorc de unde am plecat, mi-e dor însă de locul acela.  Am nevoie de un şut în fund câteodată...

          E greu să scoţi pe gură cuvinte sincere. Şi mai greu este să le pui pe coală. Vrem să arătăm oamenilor că suntem deştepti, poate mai deştepţi decât ei, când de fapt viaţa răsplăteşte omul după muncă, şi nu după cuvinte.

          Am crezut că mi-am găsit vocaţia. Mi-ar fi plăcut să fiu doctorul sufletului, doar că lumea nu crede întotdeauna vorbele mele, iar câteodată nici eu nu le mai cred. Însă mie mi-au adus o viaţă mai bună. O viaţă cu speranţă în ea. Doar că oamenii sunt prea orgolioşi să ceară ajutorul, iar eu de multe ori întind mâna fără să mi-o ceară nimeni. Trebuie să mă vindec eu în totalitate, ca să pot vindeca şi alţi oameni.

          Gura să se astupe atunci când voi mai da sfaturi oamenilor. Când eu voi avea totul, atunci le voi spune drumul. Deocamdată, sunt încă pe băncile şcolii. Are cine sta la catedră

Orgoliul

Credeam că nu sunt o existenţă înzestrată cu orgoliu. Că doar oamenii din jurul meu sunt orgolioşi, şi că eu văd lumea altfel. O lume în care oamenii ar trebuie să arunce astfel de porniri lăuntrice şi să îmbrăţişeze înţelegerea. Credeam că orgoliul este feedback-ul nostru, răspuns la mesajele semenilor noştri. Că noi suntem datori cu o explicaţie de fiecare dată, iar atunci când mesajul primit este dezamăgitor, sau răneşte ego-ul, instinctul de orgoliu apare pe scenă şi distruge orice fel de comunicare.  Dar orgoliul nu este doar atât. Seminţele lui au fost puse şi în alte locuri ale creierului nostru. De pildă, frica de penibil are în compoziţia ei şi ingredientul orgoliu. Am avut o revelaţie. Nu ştiam cum să explic această frică a mea, şi a multora dintre noi. Nu ştiam că frica de ridicol ascunde în mine ditamai orgoliul. Apoi am înţeles că oamenii nu vor să fie în lumini proaste, să spună cuvinte nepotrivite, sau să se îmbrace în neconcordanţă cu actualul. Orgoliul împiedică se se întâmple astfel de lucruri. Dacă suntem în faţa unui public, teama de ridicol este recurentă. Iarăşi apare în gândurile noastre şi aduce cu ea orgoliul.  

Orbim de prea multă dragoste şi nu vedem ceea ce trebuie văzut. Nu vedem că dragostea noastră nu este dragostea fiinţei de care suntem îndrăgostiţi. Credem că are păstrate pentru noi anumite cuvinte, iar inima seacă când vedem că le are şi pentru altcineva.  Aşa se răneşte omul. El încearcă să-şi arate dragostea prin cuvinte şi aşteaptă acelaşi lucru din gura celuilalt. Cum ar fi să-ţi araţi dragostea fără să spui niciun cuvânt? Nu s-ar mai numi dragoste. Ar fi iubire. Adesea confundăm cele două cuvinte. De aceea ar trebui să lăsăm inima să vorbească. Ea nu are limbajul nostru, ori dialectul dragostei.  Ea  nu vorbeşte ca noi să înţelegem. Iubirea este neînţeleasă. Nicio explicaţie nu poate reflecta măreţia ei. Dragostea este dorinţa de copulaţie. Iubirea este mai mult de atât. Dragostea este efemeră, iubirea este până când trupul se coboară şi sufletul se urcă.

         Noi, adesea, nu suntem decât nişte cerşetori. Întindem mâna pentru puţină iubire, şi aceasta din milă. Dacă am privi mai adânc prin ochii oamenilor, în sufletul lor, am vedea trecutul lor cerşetoresc.   Nu se poate trăi fără iubire, iar oamenii sunt conştienţi de asta. Se simte golul care trebuie umplut cu iubire, şi doare atunci când nu este hrănit. Aşa că oamenii ies pe stradă, flămânzi, cu ochii plini de speranţă, căutând în ceilalţi dorinţa de cuplare.  Doar că oamenii nu ştiu să citească din ochii oamenilor, iar dacă ştiu, nu au curajul să vorbească.