Cerşetorul şi iubirea

                                                 - 21.06.2013

       

Puzderii de apă sfântă îmi ating veşmintele membrelor posterioare şi intră neruşinate în ţesătura lor. E încă dimineaţă şi muza mea nu a deschis ochii. Întreaga noapte a zămislit versuri şi proză. Şi eu sunt destul de ostenit, dar visul cel ardent mă izgoneşte din împărăţia somnului. Am tot pribegit în căutarea unui adăpost, iar tot ce am găsit a fost acest carton răpciugos. Ploaia în sfârşit pare să îşi stăvilească furia.Copacii în curând se vor scutura de lacrimile cerului, iar soarele va domni peste inimile oamenilor mai abitir decât monotonia ploapelor asupra globului ocular. Cât de mare a fost furtuna, atât de mare va fi şi curcubeul. Ascuns de ochii lumii în acest adăpost efemer, spălăcit de vreme, mă supun penitenţei asuprite de atotputernicul. Poate că e prea dimineaţă să mă gândesc la ea. Suspin şi  ridic privirea din sufletul meu, apoi zâmbesc sforţat, cu aleanul în braţe. Noianul de amintiri, secătuieşte orice umbră de voioşie. Acum că razele rupte din soare îşi împart candoarea, e vremea să înec durerea şi să însufleţesc dorinţa de a mă regăsi. Sunt nespălat de o decadă de zile. Mirosul fetid de sudoare învederează neputinţa. Hainele de pe mine şi-ar fi dorit un alt stăpân să le îngrijească şi să le pună într-un sertar cu naftalină, unde să-şi regenereze materia. Adidaşii cu ieşiri monotone ale unghiilor negre ce le adăposteşte, sunt pe cale să-şi dea duhul şi să rămân văduv de încălţăminte. Au fost destul de viguroşi, precum stăpânul ce i-a dăruit din compătimire la metrou acum două ierni. Cum să uit acea danie? Omul pleşuv cât muntele de mare, cu o inimă nemărginită...Avea nişte ochi verzi şi mari, cuprinzători cât orizontul în lung şi-n lat.. Cerşeam mâncare, căci stomacul poruncea vocii: Mi-e foamee! Te paşte schilodenia! Dute şi fură, omoară de nu...! Eram la doi paşi să mă arunc în faţa şinelor...căci trenul putea curma acest vis urât şi plin de neajunsuri. Să fur? Să omor? Mai bine eu!  Încă nu mi-am uitat menirea pe acest pământ, aceea de a mă izbăvi. Desigur, sinucigându-mă, păcatul s-ar fi zămislit a doua oară şi aş fi ajuns în abis, care putea fi mai lugubru decât prezentul. Dar totul să fie o posibilitate.

Prin ochii mei lumea pare mult prea mare căci posibilităţile mele sunt infime. Sunt un ocnaş al sorţii, un cerşetor notoriu. Păcatele m-au adus aici, în acest loc umed şi sihastru. Greşeala se plăteşte cu dobândă. Parcă ieri zâmbeam agale, într-o reuniune comeseană, asediat de plăcinte şi ocheade blajine. Mămuca, cu obrajii în palme, privea hulpavă de iubire spre umerii feţei mele.Tătucul, nu pierdea ocazia de a mă cinsti cu un pahar de vermut, trăncănindu-şi supărarea vremelnică. Însă chipul juvenil al surorii mele părtinea atenţia mea. Ochii ei căprui şi mici, dominaţi de sprâncenele hrăpăreţe şi ascuţite, reprezentau calineria sufletului. Părul roşcovan în plete blonde – că aşa era la modă –  izgonea praful de pe orbita traiectoriei sale. Totul se isprăvea cu o podidire de lacrimi, culminată cu plecarea mea la facultate.

         Visul meu este şi al tău. Acela de a mă trezi în fiece dimineaţă, deodată, cu aurora ce se înalţă de printre coline, şoptind îngerului meu : "Am tot ce-mi doresc pe lumea asta". Învăţ cum e să ai un vis comun cu încă milioane de semeni. Norodul speră şi luptă pentru el precum iubirea pentru suferinţă. Filozofii sunt singurii care ating apogeul visurilor prin meditaţia lor continuă. Sunt cei care străpung fericirea cu judecata. Inima asistă cu jind la desfătarea cugetului. De aici şi citatele lor celebre. Poate că nu sunt fericiţi dar măcar cunosc drumul ce duce la beatitudine.                                                 

                                                1 Apusul

       Pagini negre ale vieţii mele mi-au sculptat chipul smead de astăzi. Şi totuşi, încercarea mea ilustră este de a umple file albe cu pastă neagră. Caut soluţia apărută pe neaşteptate în conştiinţă, care să-mi aducă admiraţia semenilor. Nu e uşor. Oamenii sunt ca o ploaie de vară, iar eu sunt pământul secăţiu însetat de amarnica-i furtună.

       Iubesc oamenii, aşa cum ei mă iubesc pe mine. Este o dragoste reciprocă, plină de frenezie amalgamată cu aversiune. Acest amestec eterogen provoacă oscilaţii între noi, iar totul  se acalmizează atunci când destinul ne separă. Apoi, mă părtineşte frica. Se întretaie cu raţiunea şi rezultă aleanul. Da, acea nostalgie vremelnică ce duce-n spate amorul trecutului. Cum oamenii - din păcate - întotdeauna sunt de înlocuit, sufletul va scânteia precum focul, aidoma nesaţului de ieri, când alte feţe curtezane îşi vor dovedi omnipotenţa. Se numeşte dragoste neprihănită sau cel dintâi eşec al erosului. "Eşecul" se datorează frivolităţii unuia dintre parteneri, într-un miraj al ocheadelor, capcana ştrengarilor ce se pretind şacali ai dragostei. Maleabilitatea reprezintă puerilitatea, apoi lugubritatea.

         Luna falnică şi rece lumina chipul zeiţei mele. Cerul vânăt-închis, răpus de stelele licărite, înfăţişau un tablou făurit de către cel mai talentat pictor divin.  Avea doi obraji stacojii şi două buze livide, orânduite de doi ochi străvezii, azurii ca cerul, strămutându-mi privirea până în adâncul sufletului ei. Vântul straşnic biruia tărâmul tivdei din care pleacă firele aşezate în zuluf de mătase. O vâzdoagă ţanţoşă şi dârză, scăpătă din păr, pe obrajii ei blajini, stârnindu-i zâmbetul.  Incisivii cu strunguliţe, albi ca laptele, zâmbeau agale într-o relaţie antagonică cu mine. Blana de samur în culori pestriţe ce-i încovoia trupul, făcându-l să pară minuscul, îi acopereau umerii călduroşi ce se ghemuiau acel veşmânt preţios. Falangele celor două metacarpiene înaintau cu asiduitate spre tărâmul blajin al feţei mele. Simţurile tactile şi-au desăvârşit destinul, mâinile ei atingându-şi ţelul.

        Am pus într-un sărut francofon, o nomenclatură de sentimente injectate în limba mea neastâmpărată, transmise drept supunere omului cu chip sculptat în trăsături de înger.Omniprezenţa iernii metamorfozată în ger  şi milioane de pâlcuri albe, coabitau la feeria noastră. Petulanţa cu care buzele îngheţate şi încovoiate în albia săruturilor, persecutau orice urmă de abis existentă sau cu posibilitate de reversie, stagna clipa. Tropotele inimii, sacadau puternic spre perechea ei, aşteptând confirmarea.

           - Spune-mi că mă iubeşti!

           - Astăzi te iubesc, poate şi mâine. Te iubesc precum un martir ce îndură chinurile veşnice pentru tine, iubita mea.

            - Spune-mi că mă vei iubi mereu, indiferent de ce se va întâmpla. Eu aşa voi face. Vom cunoaşte iubirea absolută. Piedicile le vom depăşi amândoi pentru că te iubesc, iar tu mă iubeşti!

             - Iubirea e subiectivă draga mea. Totul este subiectiv. Astăzi te iubesc!

             - Eu te iubesc şi azi şi peste etatea miilor de ani...

             - De-mi vei şopti la răsăritul fiecărei dimineţi, aceleaşi dulci cuvinte, atunci o să te cred.

                             

                                                                   2

        Şi parcă o iubesc pe zi ce trece tot mai mult. Gândirea mea naivă, sperjură că nimeni nu mai iubeşte ca mine: "Ea e unică, iar eu sunt cel mai norocos copil de prin globul cel teluric. Dar nu-i pot arăta cât de mult o iubesc, pentru că apoi va profita de mine." Cu dinţii desfăcuţi în zâmbete mă primeşte în braţele ei călduroase şi mă strânge la pieptul cel molatic. O strâng în braţe. Ea geme, eu suspin. Gândul iubeşte destinul declanşându-se un război de trupuri.

      -Astăzi conştientizez că mi-ai schimbat viaţa...

      - Asta înseamnă că sunt o călăuză a destinului tău...?

     - Nu! Tu eşti...tu eşti prezentul!

     - Prezentul a fost ieri, este acum şi va fi şi mâine, iubitule.

     - Nu! Prezentul este acum. Acum te iubesc. Te iubesc mai mult decât pe mine dar nu-mi cere să te iubesc şi mâine dacă eu astăzi sunt un capricios...

    - Dramatizezi...

    - Sunt realist!

    - Roata se întoarce scumpul meu. Eşti un tatuaj imprimat pe veci în suflet dar mai pot face şi alte tatuaje, dacă mă plictisesc de tine.

    -Întotdeauna ai de ales între bine şi rău, între oameni sau tatuaje. Eu de ce te-aş opri?

    -Pentru că iubeşti. Cel care trăieşte mirificul simţ -al incertului prezent - aşa cum tu îl numeşti, nu-şi poate controla sentimentul de ataşament, să nu vorbesc de eros!

     -Ce încerci să îmi spui?

     - Dacă mă iubeşti, arată-mi, iar apoi trăieşte prin mine!

    Iar sentimentele şi-au cunoscut desfrâul...

                                                                         4

           Părinţii ei îmi purtau o antipatie malignă, predominată de ocări şi persecutări. Tatăl avea un comportament citadin, în ciuda originii adânci de sătean. O minte aprigă capabilă de empatie. Cunoaştea în fiecare parte meteahna omului şi ştia cum să-l adulmece. Ochii mici, blajini, inspirau încredere. Acea voce însă, groasă şi puternică trezea până şi un leneş din capsula sa flegmatică. Era consilier comunal, privit cu ochi buni de toţi consătenii, iar în familie putea fi caracterizat drept un adevărat stâlp al casei. Reuşise să agonisească în decursul anillor o înţelepciune cât colbul veşnic fertil, prezent în zonele rurale neglijate de asfalt. Ştrengar de multe ori, cucerea omul printr-o elocvenţa galantă ce o folosea adesea pentru a-şi îndeplini scopul. Motto-ul definitoriu caracterului său era: Om cu om trăieşte! Deopotrivă, soţia. O femeie nostimă, cu obraji de de păpuşă, asemenea unei adolescente. Nume de floare, chip angelic, scalp mătăsos în bucle de aur. Candoarea sufletului se reflecta făţiş pe chipul cel ilustru. Surâsul ficei era al ei. Tenul oacheş, deasemenea. Ochii, copie învederată. O femeie umilă care nu obişnuia să tulbure apele. S-au căsătorit din dragoste neprihănită, biruind de mână greutăţile destinului Au trudit cu vervă pentru viitorul odraslelor.

M-au primit în conştiinţa lor ca pe un june imatur şi iresponsabil.  Un răstimp de ar fi contemplat asupra mea, ascultându-mi inima şi visul, şi dragostea trudită precum un salahor, prin căile cele mai sinuoase, pentru a le căpăta încrederea...Au privit odinioară sau măcar acum în ultimul ceas, ochii mei nesăţioşi de iubire, gura mea ce rostea aleanul  sufletului într-un limbaj peltic de emoţie? Obstinaţi de propriile convingeri şi de teama de a nu-şi perverti progenitura, proferau fiicei: "Din frumuseţe nu se face porumb şi din isteţime mămăligă. Ori el, ori noi?

        Iubirea noastră pătimaşă de fiecare dată s-a întors în trecut, într-o căutare sacadată de indecizie. Puzderii de lacrimi şi şovăieli de sentimente au sfredelit sufletul amândurora. Ne-am privit ochii sticloşi de lacrimi şi ne-am sărutat. Şi ne-am sărutat ore şi am plâns zile şi am uitat apoi gustul buzelor utopice. Sufletul ei neprihănit s-a resemnat şi a ales să renege coabitarea inimilor noastre. Apoi a căutat dragostea prin locuri străine şi oameni feluriţi în fel şi chip, şi portofel. Şi le-a dăruit zâmbetul, prietenia, poate chiar iubirea, iar eu am rămas cu nimicul. Şi-au hrănit pornirile, şi-au desfătat buzele, apoi s-a întors la mine. Mă proclamă drept un vătaf al trecutului, asmuţind în clipele de singuratate amintirea mea. Dezmierdarea ei rămâne amintirea chipului meu slut.

                                                                         5

         Îmi aduc aminte de ea aşa cum poate nimic din trecutul ei nu aduce prezentului. Părea reazămul vieţii, pentru un becher ce cunoştea dragostea ca pe un amplă dezmierdare a sufletului. Nopţile albe petrecute unul în braţele celuilalt destituie prezentului orice drept de a-şi impune disimulaţia feroce cu rol de căpetenie. Ticsit de gustul lacrimilor mele metamorfozate în sudălmi efemere şi de chipul ei pe post de muză. Una mirifică şi mistică în acelaşi timp. Cu acest mănunchi de amintiri îmi hrănesc imaginaţia, stârnind aviditate. Suflet gol, nebun de dor...

         Adesea îi urmez paşii cocheţi, fără de cusur, făgăduindu-şi destinul cu dibăcie. Prezenţa ei feerică îmi dezvoltă simţurile. Voluptatea îşi aţâţă dorinţa erosului. În neştire păşeşte agale, ca în tărâmul viselor, pe trotuarul colburos, căutând sorocul. Nu ştie că eu sunt umbra sporadică din zilele cu soare, şi nici că încă o mai iubesc. Umerii feţei nu şi-au  mai desăvârşit proeminenţele de când am ales să plec, iar buzele ei nu au mai cunoscut sărutarea cea înverşunată.  O privesc candid cum mlădios încântă fotograful divin, în mersul de felină. Cât de frumoasă este şi a fost doar a mea  

6

Soarele cu dinţii galbeni şi lucioşi aduce căldură şi lumină. Îşi aşează razele de la orizont până la vămile cerului, poposind până la venirea nopţii. Aduce voioşie şi speranţă, răbdare şi putere. Straja diurnă a văzduhului. Este într-o relaţie veşnic antagonică cu luna şi stelele. Adesea râvnesc la împărţirea frăţească a boltei cereşti. Toate trele iubesc oamenii şi felul cum îşi manifestă fericirea. Luceafărul a fost îndrăgostit de o pământeancă, gustând din mărul otrăvit, iar eu de o zeiţă pogorâtă cu merele în desagă. Acel chip mirific încă-mi bântuie visele. Nopţile albe sunt cele mai frumoase. Îi mângâi trupul himeric şi număr orele cum trec pe lângă mine. Într-un decor lilial, îi sărut buzele moi şi voluptoase, apoi cobor în sărutări perpetue spre sânii molatici în formă de pară. Dar mă lovesc de piedica bluzei pestriţe, pe care o înlătur ca pe o frunză, cu dinţii avizi de iubire. Trupul ei emană mireasmă ce-mi îmbată simţurile. O privire iscoditoare mă seacă de orice gând concupiscent. Apoi îmi surâde. Îmi sărută fruntea încreţită de sudoare şi îşi desface breteaua de la sutien. Inima bate în tropote, iar sângele arde în fiece venă şi arteră.

-         Eşti sigură?

-         Destinul meu de acum atârnă în mâinile tale!

          Îi mângâi obrajii şi o privesc adânc în ochii sticliţi de spaimă. O cuprind în braţele mele vajnice şi îi şoptesc vorbe dulci la ureche. O mint, mă mint, că iubirea e veşnică şi roditoare. Apoi dragoste, gemete, plăcere.

 Păşeşte în împărăţia somnului, la pieptul meu. Inima mie cât un purice la conştientizarea sentimentului de fericire deplină.  Aş putea să o privesc secole, mii de ani fără a interveni plictisul. „Doamne, cât e de frumoasă”

Când intri într-o grădină alegi trandafirul cel mai neprihănit, cel mai roş, cel mai gingaş, nerăbdător să îl culegi şi să îţi desfeţi simţul  Dumnezeu nu face acelaşi lucru. Dumnezeu are un locaş pentru toţi trandafirii, fie galbeni, roşi sau albi, chiar şi pentru cei ştrengari ce au fost culeşi şi dăruiţi de mai multe ori. Dar Dumnezeu nu iartă ura. Nu iartă masochismul. Nu iartă minciuna. Dumnezeu îi pedepseşte, cu

Sufletul meu acoperit de carne şi mătase îşi caută semenii. Mă regăsesc într-o covalescenţă continuă fără a mă vindeca, însă, complet, de la ultimul asalt ce mi-a transformat sufletul într-o puzderie. Ca un reumatic ce simte ploaia înaintea norodului, aşa simte conştiinţa mea becisnică, răutatea. Ochiul înşeală, urechea minte, dar conştiinţa simte.Totuşi, este neputincioasă în faţa propriilor dorinţe şi metehne. Ca un dependent de morfină, ca un poet dependent de muză, ca un om subordonat visului.

Nu pot înţelege anumite lucruri, cum ar fi iubirea. Ştiu, este subiectivă şi ştiu, este plină de suferinţă şi de alean. Cum nimic nu este adevărat şi nimic nu poate fi înţeles deci, nu voi cunoaşte sentimentul de absolut al acestei slăbiciuni, cu atât mai mult, să o înţeleg. Privim cu jind la cei care încă o trăiesc, în voluptatea clipei, iar inima noastră plânge. Inima noastră şi-ar mai dori încă o şansă de a iubi. Încă o şansă de a resimţi gustul beatitudinii. Iar dacă se poate, cu acelaşi chip de vară şi acelaşi zâmbet. Dar oamenii nu ştiu scă totul este vremelnic şi că totul poate fi înlocuit. Sau poate că unii ştiu, dar refuză acest gând dezmăţat, şi continuă să sufere.