ultimul articol

În orice acţiune pe care o întreprinzi răbdarea este singurul vehicul care te va deplasa la destinaţie. Oamenii întotdeauna caută căile scurte, dar vezi să nu-ţi ia mai mult timp căutând calea cea scurtă decât mergând pe calea lungă dar sigură. Suntem la fel. Şi eu caut scurtături. Nu am răbdare. Scriu în grabă, mănânc în grabă, merg în grabă, învăţ în grabă pentru că vreau să fac ceva cu viaţa mea. Sunt sigur că dacă îţi doreşti multe de la viaţă, aceleaşi deprinderi le ai şi tu. Intervine frustrarea, cel puţin la mine. Sunt momentele în care mă simt singur şi am nevoie să ies din cărţile mele. Rezultatele nu apar(nici nu au cum să apară atât de repede) şi îmi pierd încrederea(şi aşa puţină în mine). În acest punct cei mai mulţi oameni renunţă.

 Devin arogant de multe ori, inconştient, de parcă aş fi realizat ce mi-am dorit în viaţă. Sentimentul importanţei zace în fiecare din noi şi vrea să iasă la suprafaţă. Dar toţi uităm un singur lucru care stă la baza succeselor noastre: credinţa.

Am zis că nu voi mai scrie pe blog până când nu voi avea cunoştinţele necesare să monetizez ceea ce scriu. Voi face acest lucru când voi şti sigur că pot oferi valoare lumii. Dar ca să ajut oamenii, întâi, trebuie să mă ajut pe mine. Ca să fac oamenii fericiţi, trebuie să fiu eu fericit, primul. La asta lucrez acum. Iar fericirea pentru mine înseamnă multe lucruri. 

Erau seri, când pe neanunţate, intra pe uşa sufletului său, depresia.  Nu putea să o înfrunte. De multe ori, era păcălit de gustul dulce al tristeţii, aşa cum copiii sunt păcăliţi de părinţi să facă un anumit lucru, primind drept răsplată, ceva dulce. Justin nu primea nimic de pe urma ei.

Se ducea la magazin şi cumpăra băutură, apoi se priponea pe scaunul din stânga mesei, de lângă geam, savurând cu poftă, berea amăruie.

Trecuseră şase luni de când înota cu râvnă în apa muncii şi tot nu se vedea limanul. De fapt, era conştient că dorinţele lui aveau nevoie de timp ca să se împlinească, dar pur şi simplu se săturase. Voia să strângă pe cineva în braţe, voia să petreacă cu cineva câteva ore bune, fără să se gândească la ceilalţi oameni. Căci oamenii nu se gândeau la el, iar gâtul se usca şi mai tare. „Iubirea este aerul pentru suflet spunea el, în consecinţă, viaţa mea este în pericol.”

Începea să vorbească singur. Dar nu înjura oamenii, ci se acuza pe el. Ştia că unicul responsabil, pentru viaţa lui, nu este nimeni altcineva, iar oamenii greşeau când dădeau vina pe alţi oameni, pentru viaţa lor jalnică. Dorinţele lui au creat mediul şi, automat, întâmplările din mediu. Dacă nu şi-ar fi dorit mai mult de la viaţă, ar fi fost acasă, şi probabil, n-ar fi fost beat acum.