Luptele

Sunt zile şi zile, în care sunt trist fără un motiv anume, şi mă pierd răzleţ în regrete, năpăstuind frică de viitor. Sunt mai conştient ca niciodată de tot ce mă înconjoară, încercând cu fiecare ocazie să arăt, să deschid, să iert, pe cei cărora îi iubesc. De acord, că sunt doar un pătimaş al gândului, un căutător de absolut, care se confruntă cu destinul unui adolescent miop. E adevărat. Sunt lipsit de idei, pe care însă nădăjduiesc a-mi lumina calea, la momentul oportun, iar eu să păşesc cu încredere, dăruire, dragoste, fără pic de ezitare spre destinul plin de fericire, la care visez să-mi fie încredinţat de sus.

Sunt lupte şi lupte care se dau în interiorul unei fiinţe umane, neîncetat, cu săbii îndelung ascuţite şi armură de fier, care ne fac mai puternici.  Aruncând sabia, lepădând armura, renunţând la luptă, neavând un fir de suflet în preajmă care să-ţi ridice privirea, nu-ţi rămâne decât să mergi mai departe, pe coate, cerşind dragoste.

Tu eşti, şi atât. Nimeni nu mai contează. Toţi pleacă la un moment dat, pentru că această lume atât de frumoasă oferă şi lucruri atât de urâte care contează de fiecare dată mai mult decât cele care îţi răsar sufletul. Iar oamenii sunt oameni.Datoria lor este să rănească, pentru că fiecare îşi păzeşte pielea, interesul. Eu de ce să nu o fac?

Curajul

Să mă schimb, este un lux pe care încă nu mi-l permit. Dar trăiesc clipa, savurând fiecare aromă cu o dârzenie pasională, plină de suspans cu momente de agonie şi extaz. Sufăr când  pleacă, când rămân singur în pătura nopţii, şi număr stelele ce cad, şi dorinţele ce-mi străbat gândul.

            Să plângem cu lacrimi calde, atunci când amintirile frumoase invadează prezentul nostru incert, dar la răsărit de soare, să păşim zâmbind spre darul vag apreciat de noi, şi acela, ziua de mâine. Putem lua totul de la început, respirând sudoare pentru visele neîmplinite, dar care pot fi din nou străbătute de paşii noştri, marunţi dar dornici de roade. Un războinic adevărat nu renunţă niciodată la ceea ce iubeşte, la ceea ce îl face fericit, la ceea ce îi va aduce liniştea sufletească. Scopul…nu este acela de a învinge, de a fi cel mai bun, fiind prea sus dând capete tavanului. Ceea ce ajunge sus, trebuie să ajungă şi jos. Fericirea, mulţumirea de sine, credinţa, o vei căpăta în drumul spre visele tale, tenacitatea fiind cheia uşii spre deschiderea sufletului. Transpirând sânge, luptând cu indolenţa, şi câştigând bătălia prezentului, îţi vei cunoaşte limitele, şi automat pe tine. Lumea este plină de lucruri uimitoare, în care două vieţi nu ar fi de ajuns a le cunoaşte, dar libertatea de a alege, libertatea de a învăţa, libertatea de a iubi, sunt cu adevărat daruri cereşti, pe care însă puţini le apreciază. Este normal să pierdem credinţa, să credem că nu există cineva acolo sus, care ne iubeşte, atunci când suntem pierduţi în regretele, sau faptele trecului. Dar refuzând degetul divin, dorind mâna întreagă dovedeşte lăcomia noastră, târşenia de a lupta, şi de a câştiga experinţa vitală de a păşi împăcat cu tine, şi cu Dumnezeu. Povara sufletului, încercările vieţii au rostul, nu de a pedepsi păcătosul, ci de a-i deschide ochii, de a-l readuce pe drumul corect.  Toate întâmplările, în care nu găseşti decât incertitudine, au un rost bine stabilit. Cerşetorul pe care îl întâlneşti în fiecare zi, sau, incapabilitatea ta de a depăşi unele momente, pe care pur şi simplu nu le poţi şterge din conştiinţă, sau umbra trupului tău care dovedeşte singurătatea din jurul clipelor dureroase,  sunt căi de maturizare