30.Iunie.2013

      Adesea îi urmez paşii cocheţi, fără de cusur, făgăduindu-şi destinul cu dibăcie. Prezenţa ei feerică îmi dezvoltă simţurile. Voluptatea îşi aţâţă dorinţa erosului. În neştire păşeşte agale, ca în tărâmul viselor, pe trotuarul colburos, căutând sorocul. Nu ştie că eu sunt umbra cea ilustră şi nici că încă o mai iubesc. I-aş sări în dreapta ei şi i-aş săruta mâna, apoi aş călăuzi-o spre destinul mirific. Dar între noi s-a instalat monotonia ce a spulberat făţiş întregul orizont al iubirii. Umerii feţei nu-şi mai desăvârşesc proeminenţele, la auzul gurii mele, iar buzele ei nu mai doresc sărutarea cea înverşunată. Totuşi, o privesc candid cum mlădios încântă fotograful divin, în mersul de felină. Cât de frumoasă este şi a fost doar a mea...

       E încă dimineaţă. Muza mea nu a deschis ochii; întreaga noapte a scris versuri şi proză. Şi eu sunt destul de ostenit, dar visul meu ardent mă izgoneşte din împărăţia somnului. Ploaia vremelnică tinde să se oprească. Copacii în curând se vor scutura de lacrimile cerului, iar soarele va domni peste sufletul oamenilor. Poate că este prea dimineaţă să mă gândesc la ea. Suspin şi  ridic privirea din sufletul meu, apoi zâmbesc sforţat...Totul va fi bine!

Nevoia

         Rândurile zilei de astăzi îmi apasă conştiinţa cea plăpândă. Acum nu mai contează iubirea, ci nici visul; poate nici sudoarea. Decizia este cea care îşi impune importanţa esenţială. E cea care poate readuce soarele cel mult râvnit sau măcar pacea sufletească. Decizia este influenţată de noroc. Aşadar, norocul reprezintă uşa. Uşa are un lacăt. Lacătul o broască. Broasca este străpunsă şi biruită din două întoarceri, de o cheie. Cine este cheia? Eu zic că norocul este porecla destinului şi că uşa poate fi desfăcută din balamale atunci când nu avem cheia potrivită. Tu ce părere ai?

        Te întreb de ce banul este stăpânul lumii sau de ce oamenii sunt aleşi, apoi destituiţi după jocul lor. De ce alergăm galop după ei, călcând fără neruşinare principiile morale ale acestei societăţi. De ce trădăm prietenii? De ce ignorăm iubirea şi alegem concupiscenţa?

       Te întreb iarăşi pe tine. Tu ce ai face în locul meu? În locul milioanelor de semeni ce întretaie într-un anumit punct al vieţii acelaşi imperativ neajuns. Să renunţ la visul ce a pus stăpânire dorinţelor mele pentru truda banului? Aievea, mâna cea nesăţioasă a ajuns la fundul sacului. Am mai trăit povestea asta. E plină de de dramă şi crize de răbdare.Să stau cu mâna întinsă în faţa destinului barbar? Aş spune niciodată. Dar ştiu că totul are un răspuns. Ştiu că rostul este subiectiv, ca orice altă trăire, şi că, eu sunt singurul ce mă pot ajuta şi afla acel răspuns. Cum? Prin suferinţă, meditare şi lacrimi.

22 iunie 2013

         Şi parcă o iubesc pe zi ce trece tot mai mult. Gândirea mea naivă, sperjură că nimeni nu mai iubeşte ca mine. Ea e unică, iar eu sunt cel mai norocos copil din biosferă. Dar nu-i pot arăta cât de mult o iubesc, pentru că apoi va profita de mine.Cu dinţii desfăcuţi în zâmbete mă primeşte în braţele ei călduroase şi mă strânge la pieptul cel molatic. O strâng în braţe. Ea geme, eu suspin. Gândul iubeşte destinul declanşându-se un război de trupuri, pe teren neutru.
      -Astăzi conştientizez că mi-ai schimbat viaţa...
      - Asta înseamnă că sunt o călăuză a destinului tău...?
     - Nu! Tu eşti...tu eşti prezentul!
     - Prezentul a fost ieri, este acum şi va fi şi mâine, iubitule.
     - Nu! Prezentul este acum. Acum te iubesc. Te iubesc mai mult decât pe mine dar nu-mi cere să te iubesc şi mâine dacă eu astăzi sunt un capricios...
    - Dramatizezi...
    - Sunt realist!
    - Roata se întoarce scumpul meu. Eşti un tatuaj imprimat pe veci în suflet dar mai pot face şi alte tatuaje, dacă mă plictisesc de tine.
    -Întotdeauna ai de ales între bine şi rău, între oameni...între tatuaje. Eu de ce te-aş opri?
    -Pentru că iubeşti. Cel care trăieşte mirificul simţ -al incertului prezent - aşa cum tu îl numeşti, nu-şi poate controla sentimentul de ataşament, să nu vorbesc de eros!
     Iar sentimentele au evadat din ocna inimii...

21 iunie 2013

          Visul meu. Acela de a mă trezi în fiece dimineaţă, deodată, cu aurora ce se înalţă de printre coline, şoptind îngerului meu : "Am tot ce-mi doresc pe lumea asta!
          Sunt mulţi ca mine. Învăţ cum e să ai un vis comun cu încă milioane de semeni. Ce lupte se dau în conştinţa fiecăruia...Câţi pier în zăbava clipei, iar câţi reuşesc? Blestemul viselor ce stau la rând se înalţă la ecuatorul dintre voinţă şi neputinţă. Muza noastră ce se pretinde un criptic propovăduitor, zace în inimile noastre. Şacalul -ce se proclamă destin - joacă dansul impus de creierul nostru. Fericirea depinde de el. Modalitatea de a ne controla fericirea stă ascunsă în taina stăpânirii gândurilor noastre. De aici vine beatitudinea...nu din fapte, ci din capacitatea cognitivă. Bancul vieţii noastre este unul searbăd, unde conţinutul caracterizează conduita norodului, iar isprava reprezintă trecere în nefiinţă.

17 iunie 2013

         Avea doi obraji stacojii şi două buze livide, orânduite de doi ochi străvezii, azurii ca cerul, strămutându-mi privirea până în adâncul sufletului ei. Vântul straşnic biruia tărâmul tivdei din care pleacă firele aşezate în zuluf de mătase. Incisivii ei cu strunguliţe, albi ca laptele, zâmbeau agale într-o relaţie antagonică cu mine. Blana de samur în culori pestriţe ce-i încovoia trupul, făcându-l să pară minuscul îi acoperea umerii călduroşi ce se zgribuleau arareori în acel veşmânt preţios.
        Am pus într-un sărut francofon, o nomenclatură de sentimente injectate în limba mea neastâmpărată, transmise drept omagiu omului cu chip sculptat în trăsături de înger.

Scrisoare pentru unii tineri - Dale Carnegie

           "Începeţi viaţa în vremuri grele. Se urcă uneori în istorie valuri care poartă spre izbândă până şi pe cei mai slabi înotători. Generaţia voastră înoată împotriva curentului, într-o mare furtunoasă. Acest lucru este greu. În primele clipe veţi fi înăbuşit şi veţi fi descurajat că veţi mai ajunge la mal. Nu vă speriaţi. Alţii, înaintea voastră, au întâlnit valuri tot atât de înalte şi n-au fost acoperiţi de ele.Cu dibăcie şi curaj veţi rezista până când va veni din nou linişte.
             Învingători fiind, nu uitaţi că biruinţele omeneşti nu sunt decât parţiale şi vremelnice. Nici una din treburile acestei lumi n-ar putea fi orânduite pentru vecie. Nici o izbândă nu hotărăşte viitorul îndepărtat. Nici un tratat nu domneşte pentru multă vreme. Nici o revoluţie nu întemeiază o societate care să fie veşnic fericită. Păziţi-vă de a gândi că un om sau o generaţie are dreptul - odată îndeplinirea lor îndeplinită- la o fericire leneşă. Etapa vieţii nu se isprăveşte decât la ora când cade noaptea.
           Nu fiţi grăbiţi. Averile şi renumele care se nasc într-o clipă, tot într-o clipă mor. Vă urez piedici şi lupte. Bătălia vă va oţeli. Spre 50 sau 60 de ani veţi căpăta înfăţişarea viguroasă a stâncilor bătute de furtuni. Lumea vrăjmaşă are darul să vă dăltuiască. Veţi fi caractere dar şi veţi avea caracter, iar valurile opiniei publice, vă vor face să râdeţi. Când eşti tânăr, totul pare grozav. Primele piedici par blesteme şi răutatea lumii înspăimântă. Pregătiţi-vă un adăpost interior împotriva cruzimii semenilor şi a situaţiilor. Orice om poate clădi, în străfundul gândurilor sale, un adăpost de unde să nu-i pese de proiectele cele mai grele şi de vorbele cele mai viclean otrăvite. De ce se poate teme un suflet împăcat cu el însuşi? Nici persecuţiile, nici calomniile nu-i pot clinti mărturia pe care el o dă celor mai tainice gânduri ale sale.
           Luaţi dragostea în serios, nu în tragic. Veţi fi surprinşi în tinereţe de frivolitatea femeilor, de cochetăria, de minciunile şi de cruzimea lor. Spuneţi-vă că aceste însuşiri ale firii lor, deşi aievea, sunt numai de suprafaţă. Observându-le, gândiţi-vă la mare, a cărei oglindă este atât de schimbătoare şi care devine, totuşi, o prietenă statornică pentru cine se apropie de ea şi încearcă s-o înţeleagă. Căutaţi dincolo de femeile prea libere şi prea uşoare, suflete mai sfioase care ezită să-şi arate blândeţea şi încrederea. Juraţi, din toată inima, credinţă acesteia care vi se pare vrednică de aceasta!
          Fiţi statornic, nu pierdeţi nădejdea. Ştiu că sunteţi ispitiţi, când lucrurile merg rău, să lăsaţi totul baltă şi să reîncepeţi viaţa cu altă femeie, cu alţi prieteni, sub un alt cer. Nu vă lăsaţi duşi de această părere. În anumite cazuri extreme, se poate ca unele nenorociri cu neputinţă de răbdat să vă oblige la o nouă plecare dar pentru cele mai multe fiinţe e mai bine să se mulţumească cu ceea ce au. Este o soartă fericită de a îmbătrâni şi de a muri în mijlocul celor cu care am crescut şi am luptat.
          În sfârşit, fiţi modeşti şi cutezători. A gândi, a iubi, a porunci, sunt acţiuni grele şi nu veţi ajunge să faceţi nici una în decursul vieţii voastre pământeşti asemănătoare cu desăvârşirea visată în adolescenţă. Dar oricât de grele s-ar arăta, ele nu sunt totuşi cu neputinţă de înfăptuit. Înaintea voastră, generaţii nenumărate le-au înfăptuit şi, de bine de rău, au străbătut între două deşerturi de umbră, îngusta fâşie de lumină. De ce să vă temeţi. Menirea voastră este scurtă şi ceilalţi sunt muritori ca şi voi."

12 iunie 2013

         Acum înţeleg oamenii. Înţelegându-i pe ei, tind să mă înţeleg şi pe mine. Descopăr vicii, ascunse în semenii mei care mai de care mai lugubre. Am învăţat să nu îi mai critic, să nu le mai critic faptele, concepţiile şi nu în ultimul rând, dorinţele. Vinovatul blamează pe toată lumea, afară de sine însuşi, apoi stârneşte ranchiuna. Dar toţi suntem făcuţi la fel, vinovăţia hărăzind în fiecare din noi, oaspeţii nedeterminaţi ai biosferei. Prefer să rămân integru, fără efect asupra unui alt destin. Oricât aş dori un lucru, nu-l pot avea, dacă destinul nu-mi împărtăşeşte gândul sau dacă eu nu reprezint un punct de referinţă. Lume este a celor mari, ce pot controla raţiunea omului naiv, prin cuvinte bine alese şi putere pecuniară. De multe ori mă retrag în singurătate, unde nimeni perturbă tihna gândurilor. Acolo sunt regrete dar şi multele visuri despre care vorbesc pururea. Nu am prieteni în împărăţia solitudinii, iar unde nu sunt prieteni, nu este nici dragoste. Aşadar este un teritoriu morbid, deosebit de periculos, asemănător cu un viciu. Dar este singurul ce-mi împarte visul, şi-mi este alături atunci când sunt dezamăgit de cei dragi.

10 iunie 2013

           Şi uite-mă aici, asediat de teorie şi foi ciufulite cu câte o zăloagă printre ele. Sunt atât de multe...s-ar mai găsi câteva şi pe sub divanul ce-mi oferă acalmia. Par atât de răscitite, doar erau noi când le-am arendat de pe la cunoştinţe. Încă mai găsesc câte un strop de voinţă printre visurile mele. "Nimic nu e uşor", îmi spun în perpetuitatea clipei. Mă văd la un dineu înconjurat de oameni ce mă admiră, ce găsesc în cuvintele mele înţelepciune şi candoare. În dreapta mea, femeia caldă şi neprihănită, ce mi-a fost alături în clipele când visam cu ochii deschişi la ceea ce acum e pură realitate. Într-o rochie de safir şi un şal de samur ce-i atinge pielea fină, degajă umbre de levănţică.  Totul de o somptuozitate feerică. Unde truda mea va primi recompensă. Unde sufletul meu va cunoaşte erosul absolut, refuzat în copilărie. Unde nu există inimiciţie şi impertineţă, ci doar prietenie.
        Nu mă întorc din drum, nu mă întorc înapoi. Mi-am zis: sunt dator să iert, să uit şi să iubesc. Îndeobşte, sunt sincer. Un june plin de puerilităţi. Prea sensibil uneori. Oscilez între datoria de a fi bun şi dorinţa de a fi rău, cu epicentrul la ecuator.
        Toţi suntem aidoma. Avizi de două pofte: pofta de concupiscenţă şi pofta de a fi mare, ce stau la baza faptelor noastre. Urăsc să mă ştiu robul tentaţiilor.
        Drept epilog, voi considera acest sfârşit de zi, încă o difuziune de melancolie, provocată de singurătate sau inconştienţă, unde scrisul mi-e calineria sufletului, iar mâna mea dezmierdarea cuvintelor.

06 iulie 2013

        Încerc să înţeleg sensul vieţii printr-o meditaţie generală. O întorc sute de ori şi mă opresc de fiecare dată cu aceeaşi dorinţă ardentă în faţa obscurităţii. Dar parcă totul în zadar. Muncă fără rezultate, sudoare fără voluptate. Perseverenţa mă defineşte auzindu-mi numele printre primii dar niciodată cel mai bun. Niciodată centura scapulară nu a simţit greutatea medaliei de aur. Niciodată... Ştiu, mulţi vor spune: Nu ai muncit de ajuns. Probabil că au dreptate. Această circumvoluţie în faţa misterului suprem ce sapă conştiinţa oricărui adolescent care coabitează acelaşi destin, naşte controverse raţiunii. M-aş fi numit discipol de aş fi avut un ghid laconic care să-mi explice taina lumii şi calea justă de urmat. M-am declarat ipocrit, încercând să trec clasa cu ajutorul oamenilor ce mă apreciază. În ciuda tututor eforturilor, începutul lunii august îl voi petrece la şcoală. Dar truda mea, lamentabilă în ochii altora ce găseau subiect de glumă efortul meu de a recupera anii trecuţi? Pauzele în care eu învăţam în asonanţa muzicii de manele? Sau cei care vor da bacul peste o lună; da, unii dintre ei luau în derâdere toată munca mea...
       Mulţi filozofi vin cu modalităţi şi concepţii. Există una şi pentru mine? Visul meu este atât de departe...dar care este visul meu? Visurile schimbătoare ca vremea...Of, gândule... mă omori! Voi găsi calea dreaptă ce ascunde la capăt o grădină de perle? O voi găsi chiar dacă nu ştiu ce caut? E de ajuns doar să caut?  Dar totul este o fabulaţie a minţii mele puerile...

5 iunie 2013

     Nimic nu este uşor. E greu să fii până şi o furnică ce luptă pentru colţul ei de pământ cu încă mii de gemene. E greu să fii un melc ce locuieşte într-o cochilie tot restul vieţii sale scurte, suprimat de bruscheţea omului de rând. Nu e uşor să fii nici o felină ce flămânzeşte toată viaţa oricât i-ar fi răsplata. Dar să fii om? Raţiunea este arma noastră ce ne diferenţiază de celelalte specii ale acestui regn ce împart aureola principală a universului. Amalgamul de caractere deosebeşte această clasă de primate şi o împarte în oameni răi şi oameni  ce încearcă să-şi osândească meteahna. Poate mâine va fi bine şi vom fi toţi nişte bonomi. Dar eu ce sunt? Nu am un suflet neprihănit, poate o privire candidă. Gândul mi-e demon şi inima robul lui. Sunt tentat de plăceri şi oprit de remuşcări. Încă mă consider un pezevenghi fără nesaţ, un pungaş fără pungă. "Dar de ce să nu o fac? Sunt băiat, am tot dreptul şi în plus, nu am pe cine să mai aştept", iar conştiinţa spune: Tu eşti altfel. Nu eşti ca ei, nu eşti disperat. Pune-te în locul fetei din inima ta, ce exemplu i-ai da? Această oscilare permite trupului odihnă şi inimii durere. Am fost la o atingere, la un sărut, la un impuls de nepăsare şi nu o dată. Dar ceva m-a oprit. O voce mi-a şoptit: Nu e bine! Iar eu am ascultat-o. Dar ea, o va auzi, o va asculta?

4 iunie 2013

        Nu pot manifesta fericirea prin cuvinte. Punctul meu forte rămâne starea de angoasă. Fericirea e subiectivă...şi poate fi interpretată. Aş vrea să etalez un dezmăţ al cuvintelor prin care să pot antagoniza tristeţea. Să găsesc cuvinte frumoase care să tresalte tracul cititorului. Atunci când eşti admirat devii trufaş, devii cel pe care tu îl stimai. În acea clipă vremelnică ai vrea să poţi opri timpul şi să savurezi acel punct culminant fără ca un strop de sudoare să te oprească. Pâlcul de oameni ce-ţi strigă numele naşte semeţia apoi prăbuşirea. Şi priveşti în ochii lor. Unii te invidiază, alţii te aclamă. Obştea cea pasivă priveşte haosul din jur şi tratează cu dezinteres tropotul. Doi ochi criptici  zăceau tăcere în spatele meu. Atunci când eşti centrul atenţiei, uiţi nimbul milosteniei ce te priveşte. Aşa că l-am uitat şi pe el. Câţiva propăvăduiau causticitate prigonită înfăţisării sale nevinovate. Părea neîngrijit şi trist. Ceilalţi continuau cu ocara. Eu eram prea mândru să pot interveni. Avea un ten măsliniu şi o privire smeadă. Acei ochi negri înfăţişau un peisaj lugubru. Un pulover cu mânecă lungă îi acoperea cele două mâini sterpe. Ce culpă are el că s-a nascut într-o lume plină de cretini? Ce vină are că părinţii lui nu au bani să-i dea să-şi cumpere haine? De aş întoarce timpul, i-aş fi dat toţi banii mei şi prietenia mea. Pe cei flegmatici, i-aş arunca în bicisnitate şi biciui cu indiferenţă. Trăim într-o lume patologică predominată de platitudine. Ticsiţi în pizmă şi venalitate.Ce pot face? Să privesc...

3 iunie 2013

       E atât de greu uneori să metamorfozezi gândul în elocuţiune. Atât de greu să priveşti apatic păcatul lumii. Atât de greu să nu îl săvârşeşti...De ce nu pot aprecia ce am, iubi ce sunt şi delăsa ceea ce nu mai am? Ca un stăpân al propriei vieţi făgăduiesc să ştiu ce se întâmplă cu mine. Cuvântul capătă multe sensuri aidoma drumurilor noastre... atât de feeric să te joci cu ele! Pe post de farfara se află sufletul meu, ce nu poate demitiza trăirea, dându-i un sens conotativ. Aş vrea să pot scrie laconic, pătrunzător şi plin de freamăt.Dar nu... conţinutul meu incifrat prezintă opera mea insipidă, locvace. Vorbesc prostii. Datoria mea e să păcătuiesc, apoi să caut iertare. Nu pot fi suveranul lumii mele şi nici a celor ce trăiesc în ea. Ar trebui să accept ceea ce sunt şi ceea ce pot să fac, apoi să aştept.

         Mă întreb dacă sunt oameni ce acum scriu exact aceste rânduri. Oameni care împărtăşesc aceleaşi sentimente ca şi ale mele, cu aidoma intensitate. Oameni ce definesc prezentul ca fiind un ocean de amintiri şi un amalgam de sentimente. Mai devreme am citit câteva pagini dintr-o carte, având ca autor un amic de al meu. Şi-a îndeplinit un vis din multele ce le are. Spunea că nu sunt doi fulgi asemenea pe acest pământ şi că dragostea este speranţa lumii de a mai visa. Am pus un văl în faţa ochilor, apoi am cusut mâinile în spatele cefei. O ţesătură opacă. Totul e negru şi nimic la îndemână pentru a străvezi imaginea vidă. Sunt în trupul unui orb. O clipă pare o perpetuitate. Sufletul...poate fi un edificiu plin de înţelepciune sau o cavitate deziderată de lipsuri şi dezmierdări. Printr-o disimulaţie aş putea crede că e multă linişte...dar privaţiunea de a putea vedea marea sau un apus de ochi căprui ce iubesc la rândul lor aceiaşi ochi căprui pe care îi priveşte...El simte însă şi iubeşte necunoscutul, ce poate avea feţe duale. Culoarea mării o simte atunci când o atinge...iar soarele întinde razele spre el pe post de tutelă. Nu poate zâmbi cu ochii dilataţi de fericire şi nici nu poate privi moartea în faţă. O viaţă ininteligibilă. Cuget... cum găsim dârzenia de a cere mai mult decât avem...sau de ce impasibilitatea domină această lume?Amicul meu scria despre posibilitate...despre posibilitatea de a trăi un vis sau posibilitatea de a trăi într-o lume ticsită de neputinţă. Un teren păgân unde sunt aruncaţi cei cu sufletul mefistofelic cu posibilitatea de a se întoarce atunci când se vor izbăvi prin bunătate. Unde această viaţă reprezintă doar un test de bunăvoinţă într-o lume plină de tentaţii. Cine ce suntem noi, sau ce putem face? Omul este o creaţie ce acţionează pe baza întâmplărilor ce aduc sau nu înţelepciune. Ce e dragostea?