La război

           Aș putea scrie dintr-un lagăr vorbe matinale, fără ca receptorul să știe că sunt asediat de obuze. El doar citește.  Dar mă privesc în oglindă și îmi dau seama că sunt acasă, în hainele de azi noapte. Totuși, ar putea fi un vis și de fapt, eu chiar să fiu printre gloanțe, înconjurat de avangardele și ariergardele noastre. Printre sudori de sânge și durere de lacrimi, eu să fiu cronicarul războiului. Să-i slăvesc și apoi să iau o armă și să mă alătur lor. Aș fi în stare?  Să las condeiul pentru armă, iubirea pentru ură, viața pentru moarte? Iar mă uit în oglindă, iar îmi văd chipul slut, bătut cu somn de zece ore și părul meu aruncat în toate direcțiile văzduhului. Niciodată nu voi fi acolo. Niciodată nu voi avea o pușcă în mână, hotărând destinul țării. Aș fi murit în primele zece minute de război, sunt sigur! Inima mi-ar fi bătut în tropote de dobitoacă și capul mi-ar zburat de printre umeri, din primul glonte. Eu, care niciodată nu am decurs la violență, să fiu eroul țării? Dar mă gândesc și mai departe. Cine îmi va duce lipsa? Se vor aduna găleți de lacrimi pe mormântul meu? Ar mai fi vrut cineva să-mi spună ceva, înainte să mor? Va fi lumea altfel după mine?