Adio liceu

         Oameni desfăcuţi în zâmbete păşesc în curtea liceului. O ploaie mocnită deşteaptă feţele congestionate de emoţie şi reverie. În câteva clipe liniştea predomină edificiul celor patru ani de reversie. O fostă metresă îmi face ochi dulci din capătul holului. Se apropie de mine. O întâmpin cu bucurie şi îi strâng mâna. Obrajii devin stacojii, iar tropotele inimii ei se aud până la orizont. Ca remuneraţie, îi sărut obrajii apoi o privesc în ochii sticliţi asupra mea. Sunt oameni care mă plac aşa cum sunt? Sunt suveranul visurilor ei? De ce nu pot iubi ceea ce mă iubeşte? Sunt hulpav de iubire... dar ce caut eu, pe cine, ce fel de speţă? Trufaş păşesc din împărăţia gândurilor şi strămut spre sala de premiere. Stereotipic, privesc pereţii sedentari cum ei m-au privit pe mine în cumpăna celor patru ani de sforţare. Mi-au însoţit lacrimile căzute în urma iubirii neîmplinite, în pragul sperjurului şi indiferenţei de propria persoană. Servili, atunci când matematica părea anostă, străjuindu-mă de ocheadele profei. Purtători de noroc, atunci când ţineau loc de tripou, măsluind acele zaruri aruncate de mâinile mele ferice. Într-un tablou triptic zăresc colegii mei vlăjgani, colegele mele în umbre de gazelă şi profesorii mei iluştri înveşmântaţi în costume liliale. Ca un june, păşesc printre ei şi împart flori pe măsura abilităţilor pecuniare. Da, i-am dăruit şi Doamnei de mate în ciuda repulsiei avute în urma persecutării, lăsându-mă corigent. Prosternat, trandafirul roşu îl ofer Doamnei de română, pentru încrederea şi calea oferită mie de a dezlega tainele cuvintelor. Într-un gest comiserativ, îşi exprimă părerea de rău pentru situaţia infamă în care am ajuns, în ciuda muncii mele indubitabile. O puzderie de lacrimi şi-ar avea rostul pe obrajii mei, dacă semeţia impetuoasă nu le-ar fi oprit. Apoi, în urma elocuţiunilor celor 6 diriginţi, elevii păşesc în etatea clipei următoare. O puternică efuziune izbucneşte în sufletul foştilor elevilor în urma destituirii de acest grad, exteriorizându-se apoi într-un dezmăţ al ţipetelor. Un sentiment unic defineşte durerea avută.

           Nu e vorba de mândrie sau de umilinţă. Ori de suferinţă sau tiranie. E vorba de mine, de sentimentele mele şi de lupta mea cu destinul. Sunt un arivist ce caută frenezia gesturilor tale. Comportamentul tău blazat  naşte alienarea sufletului meu. Bicisnic în faţa faptelor tale şi apatiei purtate din culpa alaiului tău de prieteni, pentru mine, ce-ţi spun că meriţi ceva mai bun. Mă pot numi un boem al propriei mele lumi. Un bildungsroman scris de degetele mele beteşuge care acum ceva timp se jucau în părul tău cu umbre de levănţică, va trezi noi posibilităţi pe care nu le-ai văzut la momentul oportun. Acest joc caustic nu te va aduce înapoi. Simt că am atins apogeul îndărătnicirii de a mai trăi prin tine. Totul s-a isprăvit. Drept jertfă ţi-am oferit puritatea sentimentelor mele. Îţi mulţumesc pentru clipele în care mă simţeam cel mai iubit pueril din lume. Adio, pentru a nu ştiu câta oară...

Labirintul

       Sunt doar uşi deschise într-un labirint cu pereţi de oglindă ce permit a contempla asupra noastră. Unde nu există ieşire decât prin abandonare şi reguli ce sunt încălcate de martirii părăsiţi de conştiinţă. Unde există norocul, servil celor cu încredere în sine şi putere în cuvânt. Unde  cei debili sunt acoperiţi de cei puternici. Unde faptele bune sunt răsplătite atunci când răsplata nu este cerută. Unde fericirea umple sufletul de linişte şi dragoste când  nu se încalcă cele zece porunci. Suntem egali, făcuţi din dragoste şi pasiune. Mândria e cea care ne deosebeşte. Mândria nu e bucurie, nici dispreţ şi nici meteahnă. Mândria apare din măgulire, ori din oportunităţile menite să aducă o cale străvezie menţinându-i cursul cu petulanţă şi erudiţie. Dar mândria are doi stăpâni - unul rău şi unul bun. Cel rău are libertatea de aţi exalta raţiunea prin ispită. Aşa se naşte labirintul. Aici e marea, aici e vântul şi ploaia. Aici e soarele. Aici sunt oamenii care iubesc şi sărută luna cu ochii, împrejmuită de constelaţia stelelor. Inima e doar una şi e de ajuns. Aici suntem noi.

Desfătare sufletească

        Ascultă vocea din interiorul tău care citeşte aceste rânduri... Crezi că poţi auzi şi înţelege doar din icnetul gândurilor mele revărsate pe o imagine sidefie? Un sens alegoric ce capătă o anomalie ticsită în solitudine. Un post vacant se găseşte în sufletul meu. Dar cine poate desluşi această taină unde verva unui suflet pur este un criteriu de selecţie venerat de semeţia sihastrului din mine.  E grea decizia când poţi să fii bun şi rău. Când poţi alege dintre miile de căi perfide  ce pretind povăţuire clipei următoare cu o petulanţă puerilă. Un sentiment obscur pătrunde în ocna obidă a raţiunii mele. Sufăr de ipohondrie. Sau poate reflectă realitatea. Ca un omagiu adus mie, voi considera că e doar un apus puţin meschin în care soarele mocnit de astăzi nu mi-a zâmbit. De fapt, mă joc cu vorbele atunci când tristeţea se joacă cu mine. Da... ştiu, mâine e miercuri şi sigur va fi un soare mai dârz, ce va servi ca logofăt chipurilor livide. Încă mai caut izbăvirea sufletului meu plin de regrete şi păcate. De ce nu scriu atunci când sunt vesel? Galant, cum mulţi mă caracterizează atunci când egocentrismul pune stăpânire pe mine. Exaltat de minorităţi evazive, devenind un demagog boem. Mi-aş fi păstrat prietenii şi tot ce aparţine acum trecutului? Aş fi capabil de a zâmbi în fiecare dimineaţă, spunând:"Doamne, am de toate!" ? Într-un dezmăţ al gândului şi dorintelor debile, voi rămâne acelaşi... Sunt pe drumul cel bun, plin de colb, însă. Poposesc într-o zonă crepusculară unde visurile sunt departe, iar ajutoarele utopice.
         Vara poate să mai aştepte, iar dacă nu, la anul vine alta. În tihnă voi accepta prezentul luptând pentru un viitor mai bun, unde în fiecare dimineaţă voi deschide ochii în bărbia cordială a zeiţei ce-şi va păstra puritatea şi verva unui copil. Acum însă, nodul gâtului sapă ingenuu optimismul zilei de mâine.

     Se pare că sunetul pianului adulmecă firea mea hulpavă de iubire. Sau poate sentimentul de a palpa în fiecare clipă forma  nălucită a trecutului meu. Uneori sunt convins că urăsc sentimentul ăsta ce publică o subjugare a cugetului meu bicisnic, apoi, se instalează o monotonie capabilă de a mă transforma într-un rob al dragostei atât de obidă... Dar care trezeşte în mine o plăcere vinovată în a iubi sentimentul de singurătate. Câteodată evadez în miriştea oamenilor fericiţi, însă ca o fantomă recidivez şi singur pun cătuşele ce mă condamnă la tristeţe. Sârguincios însă, luptând pentru viitorul meu atât de tăinuit. Descurajat şi subestimat caut de multe ori o vorbă bună, o laudă, o mângâiere...Dragostea, ce reprezintă antiteza dintre fericire şi ură destituie orice încercare de a recunoaşte şi iubi alt chip străin. Consternat, privesc cum ea e fericită şi cum imită aceleaşi încercări de a recunoaşte dragostea în alt chip, păcălită uneori de clipă, crezând că s-a îndrăgostit.
         Eşti...sursa mea de inspiraţie pe care o numesc luceafăr şi pentru care reprezint un alt regn, devenind antagonici. Eşti clipa mea de odihnă, aducându-mi-te în braţele mele sărutându-ţi mâinile şi chipul. Totuşi... atât de departe de tine.. şi de concepţiile pe care le ai în urma stăruinţei de a trece peste iubirea mea ursuză.
         Aproape 1 an de zile... de când te aştept să revii, iar tu fiind prea departe, încercând să te întorci de multe ori, încurci poloagele. Mă sfâşie, de fiecare dată, gândul că tu te vezi în braţele altui băiat, dar realitatea trebuie acceptată şi înfruntată. Sunt alegerile tale iar eu nu pot face nimic... nici măcar să te uit, sau să te înlocuiesc...Dar sunt sentimentele mele, ce ţie îţi provoacă milă, iar uneori chiar frică.
          Vrednică însă de a simţi iubirea mea sinceră, fiind fată cuminte şi cu minte...