Privesc de pe faleză turcoazul mării negre. Vântul bate destul de puternic, iar marea devine tot mai irascibilă. La orizont se zăreşte o navă albă, ce stagnează în inima necuprinsei ape. Mă simt ca un suveran, aici de sus, peste întreg norodul adunat de prin toate colţurile ţării. Aş vrea să privim amândoi marea albastră şi să numărăm valurile ei. Aş vrea să te plimb pe malul mării lăsând în spate urme de îngeri, ca apoi, un val năstruşnic să purifice locul. Aş vrea să-i arăt şi mării, fineţea trupului tău, să înţeleagă ce înseamnă un trup sculptat de către cel mai talentat sculptor divin. Visez cu ochii deschişi, căci te urăsc acum, iar tu eşti mulţumită cu roiul de curtezani la poartă, sau cu ceea ce nu poţi avea. Eşti o visătoare, la fel ca mine. Doar că eu visez la tine, iar tu la altul.
O cheamă Maria. Astăzi a fost ziua ei onomastică, iar eu sunt atât de supărat pe ea, căci nici măcar nu îi voi spune la mulţi ani. Încă un "la mulţi ani" din partea mea, care fac parte din acelaşi rang cu ceilalţi, nu ar ajuta-o cu nimic. Mă gândesc non-stop la ea. Nu pot să mă abţin să nu mai scriu despre ea. Ca şi cum mi-aş denega sufletul. Orice cale aş alege, durerea va fi cât inima mea de mare. Reuşesc să-mi impun pentru câteva secunde, gândul că oricând aş putea să o înlocuiesc cu orice alt chip măslinit de soarele din Eforie.
Am luat ţărmul mării la pas. Vreau să ofer ochilor mei desfătare şi picioarelor mele răcoare umedă. De la distanţă, un chip frumos seamănă cu tine. Inima, precum mersul meu diform, se opreşte şi o priveşte cu setea unui munte de sare. Dumnezeu a creat lumea plină de femei frumoase, dar a uitat să le facă stăpânele lumii. Căci frumuseţea lor, reprezintă farmecul vieţii.
Sunt în drum spre casă. Mă doare sufletul când mă gândesc la mine şi la cei care locuiesc în sufletul meu. O familie dezbinată, o dragoste căutată cu aceeaşi ardoare în fiecare dimineaţă, prin toate locurile, negăsită însă. Tot pe ea o căutam de fapt, dar era acasă.
Am privit aurora soarelui de la orizontul mării negre pentru ultima oară pe anul acesta. Marea a fost ca şi ieri, la fel de furioasă, aţâţată de boarea dimineţii. Plaja era aproape goală şi nisipul rece, ca după o noapte răcoroasă. Apa era însă caldă. Cel puţin aşa-mi dictau simţurile. Soarele alămiu încet-încet îşi arăta razele abia trezite din somn, iar odată cu el au început şi semenii mei să apară. Mi-am dat seama, pentru a nu ştiu câta oară, că toţi suntem la fel, însă ceva ne deosebeşte. Paradoxul vieţii mele...
Peste câteva ore, întreaga mulţime de oameni s-a adunat la malul mării să caute cu privirea un copil înghiţit de straşnicele valuri. A murit fără să-şi aleagă moartea. Am încercat să mă pun în locul lui şi nu cred că poate exista o moarte mai dureroasă. Să ştii că încă mai ai o şansă la viaţă, dar nu depinde de tine, căci tu eşti panicat, ci de iscusinţa salvamarilor, care probabil, în timp ce marea te sugruma, ei se uitau după bustul vreunei domnişoare. Apoi m-am gândit la ea. Mâna mea a format numărul ei, iar inima bătea în tropote. Până i-am auzit glasul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu