29.iulie.2013

        Îmi place să rânduiesc cuvintele aşa cum inima-mi prescrie. Îmi place să mulţumesc oamenilor atunci când mă fac să zâmbesc, oferindu-le dinţii mei desfăcuţi în strălucire gălburie. Îmi place să lupt pentru ce-mi doresc şi să blagoslovesc pe bunul Dumnezeu care mă ridică atunci când sunt la pământ. Îmi plac oamenii, dar zâmbetul lor mă înnebuneşte. Le-aş fotografia chipurile vesele şi le-aş pune în faţa zilei de mâine, pentru ca a doua zi să-şi aducă aminte de ieri şi să zâmbească. Căci e cel mai frumos lucru. Un zâmbet poate schimba viaţa unui om, cum mi-a schimbat-o mie. E mirific să lupţi pentru un zâmbet de fecioară.
        Iubesc răsăritul soarelui privit din braţele copilei ce mă iubeşte. Iubesc să aud cele două magice cuvinte grăite cu frenezie în timpul înălţării soarelui de prin orizont ce luminează întregul norod. Iubesc să-i simt corpul ei mlădios, cum se ondulează pe măsura mişcărilor mele.  Iubesc să-i privesc ochii sticliţi, cu pupilele dilatate, cum mă privesc, timizi şi avizi de iubire. ca apoi, să-i sărut şi să-i umplu de apă, sticlindu-i şi mai aprig. Ca apoi, să plec şi să-mi miros mâinile îmbibate cu mireasma ei, până când săpunul va strica toată plăcerea.

Simţurile mele

       Ochii mei nu te mai văd cenuşăreasa din poveste. Urechile mele nu mai aud cuvintele tale puţine şi flegmatice, care totuşi mă îndemnau să visez la tine. Simţul meu olfactiv nu-şi mai găseşte euforia în mirosul trupului tău mlădios şi oacheş. Buzele mele s-au zvântat de gustul buzelor tale, în adierea boarei de vară, iar mai ales, în aşteptarea retrăirii nopţilor voluptoase de iarnă, când ne încălzeam cu iubire. Limba mea neastâmpărată, acum, se ascunde timidă în cavitatea bucală şi nu mai iese. Nu mai cunoaşte alţi semeni sau alte gusturi, sau poate senzaţii. Totul a devenit monoton, iar tu eşti din ce în ce mai frumoasă. Simţurile mele nu te mai doresc cu ardoarea de ieri, dar încă te aşteaptă. Sufletul încă mai iubeşte chipul tău şi glandele anexe. Încă te mai iubeşte, pe tine.

25. iulie 2013

             Vreau să fiu mândru de mine. Pare atât de greu, cerinţele mele fiind cu majuscule, în abecedarul zilei de mâine. Faptul că nu ştiu gramatică, reprezintă un impediment important spre calea reuşitei mele. Nu ştiu multe eu...atunci când purtătorii comuni de visuri, luptau ardent, cu patimă, eu, pierdeam timpul(care acum mi se pare atât de important) şi nopţile pentru efemerităţi şi plăceri iraţionale. Şcoala era un loc unde trebuia să ajung de nevoie şi de milă pentru truda părinţilor mei. Cât de mult te poate schimba o clipă de neatenţie sau o clipă de realizare a faptului că nu există adevăr sau oameni importanţi, ci doar muncă şi incertitudine. Cât de mult durerea poate schimba un om şi destinul acestuia. Dar oare este de ajuns? Nu cumva este prea târziu?                

Ca să înţelegi şi tu

        "Mamă ce bună era" sau "bă, am văzut-o azi pe fosta ta gagică la piscină". Dar te-a întrebat cineva, ceva? Nu e vorba că nu mă interesează, e vorba că doare al nabii de rău, iar numele ei pare ca o lovitură de obuz direct în suflet. Ştiu că e frumoasă(bună pentru tine) şi ştiu că i-ai atinge formele de cadână  pe care eu le-am mângâiat, cu dragoste!  Dar hai să nu facem un premiu din fata care nu ştie să iubească şi preferă pe cei ca tine. Ştiu, suna mai bine pentru mine: V-am văzut astăzi la terasă, ce frumoşi eraţi, ce bine vă stătea, ce rochie frumoasă avea etc...Ai înţeles? E valabil şi pentru tine. Părerea mea este bătută în cuie, aceea că o fată care iubeşte sau "ţine" la cineva, nu-şi pierde nopţile, zilele, orele, minutele, secundele chiar, cu alte întruchipări de masculi feroce. Şi punct.

19.iulie 2013

  E încă dimineaţă. Muza mea nu a deschis ochii. Întreaga noapte a zămislit versuri şi proză. Şi eu sunt destul de ostenit, dar visul cel ardent mă izgoneşte din împărăţia somnului. Am tot pribegit în căutarea unui adăpost, iar tot ce am găsit a fost un carton răpciugos. Ploaia în sfârşit pare să îşi stăvilească furia şi copacii în curând se vor scutura de lacrimile cerului, iar soarele va domni peste inimile oamenilor mai abitir decât monotonia ploapelor asupra globului ocular. Cât de mare a fost furtuna, atât de mare va fi şi curcubeul. Ascuns de ochii lumii în acest adăpost efemer, spălăcit de vreme, mă supun penitenţei asuprite de atotputernicul. Poate că este prea dimineaţă să mă gândesc la ea. Suspin şi  ridic privirea din sufletul meu, apoi zâmbesc sforţat, cu aleanul în braţe. Noianul de amintiri, secătuieşte orice umbră de voioşie. Acum că razele rupte din soare îşi împart candoarea, e vremea să înec durerea şi să însufleţesc dorinţa de a mă regăsi. Sunt nespălat de o decadă de zile. Mirosul fetid de sudoare învederează neputinţa. Hainele de pe mine şi-ar fi dorit un alt stăpân să le îngrijească şi să le pună într-un sertar cu naftalină, unde să-şi regenereze materia. Adidaşii cu ieşiri monotone ale unghiilor negre ce le adăpostesc, sunt pe cale să-şi dea duhul şi să rămân văduv de încălţăminte. Au fost destul de viguroşi, precum stăpânul ce i-a dăruit din compătimire la metrou acum două ierni. Cum să uit acea danie pioasă? Omul pleşuv cât muntele de mare, cu o inimă nemărginită...Avea nişte ochi verzi şi mari, cuprinzători cât orizontul de vast. Cerşeam mâncare, căci stomacul poruncea vocii: Mi-e foamee! Te paşte schilodenia! Dute şi fură, omoară de nu...! Eram la doi paşi să mă arunc în faţa şinelor...căci trenul putea curma acest vis urât şi plin de neajunsuri. Să fur? Să omor? Mai bine eu!  Încă nu mi-am uitat menirea pe acest pământ, aceea de a mă izbăvi. Desigur, sinucigându-mă, păcatul s-ar fi zămislit a doua oară şi aş fi ajuns în abis, care putea fi mai lugubru decât prezentul. Dar totul să fie o posibilitate.

Luna

      În buricul nopţii, luna falnică biruie bolta cerească cu bunătatea ei arcuită. Îşi aruncă ochii galbeni asupra noastră şi nu numai. Luminează calea corbului şi aduce acalmie tuturor vietăţilor acestui rotund imens. Este muza mea în noaptea asta şi părtaşa agoniei mele. Dragostea, cea îndelung vorbită şi trăită, apoi aruncată. Dar nu de noi, ci de destin. Căci noi suntem vrednici de compătimire în faţa acestui imens munte de sare şi răni. Povârnişuri de răni, pe unde alunecă sarea... Aşa este... Iubesc şi sunt sigur de asta. Nu izbutesc a mă controla şi a zămisli noi începuturi, iar asta îmi oferă certitudinea că iubesc. Nici nu mai contează dacă ea mă iubeşte, căci eu iubesc pentru amândoi. Ce cuvânt frumos, dar atât de subiectiv!
   La sfârşitul unei aprigi certe a rămas durerea...şi insomnia. Probabil chipul ei ilustru, mângâie perna albă din împărăţia somnului şi visează căluşei ce o duc spre fericire. Aş da orice să o privesc acum...să-i sărut obrazul oacheş şi fruntea încreţită de somn.. Dar ajunge să-i aud mâine vocea, iar soarele va dogori iarăşi.

14.iulie.2013

           Sufletul meu acoperit de carne şi mătase îşi caută semenii. Mă regăsesc într-o covalescenţă continuă fără a mă vindeca, însă, complet, de la ultimul asalt ce mi-a transformat sufletul într-o puzderie. Ca un reumatic ce simte ploaia înaintea norodului, aşa simte conştiinţa mea becisnică, răutatea. Ochiul înşeală, urechea minte, dar conştiinţa simte.Totuşi, este neputincioasă în faţa propriilor dorinţe şi metehne. Ca un dependent de morfină, ca un poet dependent de muză, ca un om subordonat visului.

        Nu pot înţelege anumite lucruri, cum ar fi iubirea. Ştiu, este subiectivă şi ştiu, este plină de suferinţă şi de alean. Cum nimic nu este adevărat şi nimic nu poate fi înţeles deci, nu voi cunoaşte sentimentul de absolut al acestei slăbiciuni, cu atât mai mult, să o înţeleg. Privim cu jind la cei care încă o trăiesc, în voluptatea clipei, iar inima noastră plânge. Inima noastră şi-ar mai dori încă o şansă de a iubi. Încă o şansă de a resimţi gustul beatitudinii. Iar dacă se poate, cu acelaşi chip de vară şi acelaşi zâmbet. Dar oamenii nu ştiu scă totul este vremelnic şi că totul poate fi înlocuit. Sau poate că unii ştiu, dar refuză acest gând dezmăţat, şi continuă să sufere.

       Sunt dornic de compătimire şi uneori am vaga impresie că îmi place să fiu trist. Sau poate că este singurul lucru ce mă însufleţeşte, dându-mi putere şi speranţă. Sau poate că am motive să fiu trist şi anxios. Ca un copil sărac ce nu-şi primeşte cadoul de crăciun, dezolat, dar în acelaşi timp conştient de imposibilitatea părinţilor, închide ochii şi visează. Şi visează îngeri ce aduc fericirea. Eu visez îngeri ce aduc iubirea.

12 iulie 2013

         Cuvintele mele sunt asemenea unui fulg ce cade din zenitul cerului, dizolvat la apariţia  aurorei de printre coline. Firav, ca un suflet de om şi rece ca o lamă de cuţit înfiptă adânc în tot ce poate fi înfipt, ce doare. Cuvintele mele sunt de o trăinicie vremelnică. Nu le pot stăpâni şi nici nu pot găsi alt stăpân să le încovoieze. Nu le pot transpune în promisiuni, apoi deşarte şi nici blestem în semn de moarte. Îţi pot spune, vădit înflăcărat, că mâine vei avea luceafărul la picioare, apoi în căutarea mea entuziastă, eu voi fi căzut la picioarele tale, doborât de ale mele arme, totul transformându-se într-un fiasco. Aşa sunt cuvintele mele, precum o ploaie de vară, în miezul zilei. Ca un basm de fanfaroni, cu mine drept în frunte. Pline de frenezie şi suspin, fastidioase uneori sau impozante alteori. Toate într-un tablou criptic, ticsite în ambiguitate. Cuvintele mele pretind rumoare, nicidecum rămăşag voinţei mele. Aşa cum nimeni nu mă înţelege, aşa nimeni nu le poate înţelege.

Şi dragoste cu tine!

       Soarele cu dinţii galbeni şi lucioşi aduce căldură şi lumină. Îşi aşează razele de la orizont până la vămile cerului, poposind până la venirea nopţii. Aduce voioşie şi speranţă, răbdare şi putere. Straja diurnă a văzduhului. Este într-o relaţie veşnic antagonică cu luna şi stelele. Adesea râvnesc la împărţirea frăţească a boltei cereşti. Toate trele iubesc oamenii şi felul cum îşi manifestă fericirea. Luceafărul a fost îndrăgostit de o pământeancă, gustând din mărul otrăvit, iar eu de o zeiţă pogorâtă cu merele în desagă. Acel chip mirific încă-mi bântuie visele. Nopţile albe sunt cele mai frumoase. Îi mângâi trupul himeric şi număr orele cum trec pe lângă mine. Într-un decor lilial, îi sărut buzele moi şi voluptoase, apoi cobor în sărutări perpetue spre sânii molatici în formă de pară. Dar mă lovesc de piedica bluzei pestriţe, pe care o înlătur ca pe o frunză, cu dinţii avizi de iubire. Trupul ei emană mireasmă ce-mi îmbată simţurile. O privire iscoditoare mă seacă de orice gând concupiscent. Apoi îmi surâde. Îmi sărută fruntea încreţită de sudoare şi îşi desface breteaua de la sutien. Inima bate în tropote, iar sângele arde în fiece venă şi arteră.

-         Eşti sigură?

-         Destinul meu de acum atârnă în mâinile tale!

      Îi mângâi obrajii şi o privesc adânc în ochii sticliţi de spaimă. O cuprind în braţele mele vajnice şi îi şoptesc vorbe dulci la ureche. O mint, mă mint, că iubirea e veşnică şi roditoare. Apoi dragoste, gemete, plăcere.

 Păşeşte în împărăţia somnului, la pieptul meu. Inima mie cât un purice la conştientizarea sentimentului de fericire deplină.  Aş putea să o privesc secole, mii de ani fără a interveni plictisul. „Doamne, cât e de frumoasă”

Pace

       E timpul să arunc sau să îngrop armele beligerante ce izgonesc armonia raţiunii mele. Armistiţiul dintre suflet şi minte să aducă liniştea şi biruinţa scopului comun. Vădit mărturisesc, că nu sunt împăcat cu mine. Am cugetat asupra acţiunilor mele şi ale semenilor mei n-am găsit decât asemănare. În toate faptele, gesturile sau vorbele tale.  Războiul este în interiorul nostru. Acolo se joacă cartea vieţii. Acolo dobândeşti chinta roială cucerind teritorii de aşteptări. Viciul este terenul minat peste care piciorul sfârtecă minele, neputincios. Întruchipez dovada clară a neputinţei dar şi a luptei îndârjite cu celălalt eu în care sunt şi voi fi pururea înfrânt şi răsfrânt, victorie sau eşec, iubire sau ură. Şi cât de vădit ne susţinem importanţa în faţa lumii, în faţa noastră. Capabili, teoretic, de a muta munţi în grădină şi cerul pe tavanul casei noastre. Dar practic, o lăsăm pe mâine. Suntem nişte becisnici în faţa destinului. Cum alege destinul fericirea cuiva? Împlinirea sufletească şi pecuniară? Doresc să cred că munca. E singurul lucru care ne deosebeşte. Indolenţa ce zămisleşte plumb în picioarele fiecăruia, făcând ca totul să pară greu. Antonime ce aduc tot atâtea diferenţe. Iar mă cert cu mine...şi doar am spus, însufleţit, că facem pace. Pace să fie.
      Încep prin a-mi accepta defectul şi viciul. Perseverez prin a-mi accepta prezentul şi oamenii ce fac parte dintrânsul. E timpul să luptăm împreună împotriva zilei de mâine, biruind-o prin integritate şi muncă. Să-mi înec amarul şi incertitudinea în apa ce-mi spală dimineaţa faţa, gâtul şi mâinile. Luptele şi suferinţele mele le împart cu milioane de semeni, iar eu să fiu mai slab ei? Lucrurile materiale? Râvnesc ca fiece om în cursa lor.
      Nu sunt împăcat cu mine, nici măcar acum. Dar sunt oameni împăcaţi?
     

7 IULIE 2013

      Sunt decis să las trecutul în spatele uşilor de ieri. Am zidit acele uşi cu saci de voinţă şi litri de sudoare. Uşile nu au broaşte sau geamlâcuri, sau măcar crăpături intenţionat beteşugite. Au mai fost puse acolo, între mine şi tine, între mine şi trecutul meu cel îndelung râvnit. S-au scris mii de rânduri şi mii de cuvinte au fost aruncate şi poate milioane de lacrimi au udat pernele ce mi-au adus acalmia nopţii, sau au fost martore la fericirea noastră telepatică. Tu m-ai ajutat. Ai cumpărat uşile şi materialul. Şi le-ai păstrat intacte, ferite de vânt şi ploi, aruncându-mi însă iubirea în mijlocul viforului. Tu te-ai adăpostit în inima mea, fiind însă doar un bordei vremelnic unde să te întorci atunci când furtuna dezgoleşte acoperişul prietenilor tăi. Eşti o mică curtezană. Însă nu cu trupul, ci cu dorinţa de obţine lucruri mai bune. Dar care sunt lucrurile mai bune? Sunt convins că nu banii, căci eşti răsfăţata familiei tale. Gândul nu îl poţi controla, cu atât mai puţin dorinţele ascunse. Aievea însă, te poţi controla pe tine luptând ardent pentru visurile tale.
      Ţi-am glăsuit de multe ori că vocea mea nu e o melodie să o asculţi de câte ori inima-ţi cere şi că totul are un epilog, dureros sau nu. Îţi spun că nu indiferenţa este cea care doare, ci sforţarea de a o răbda.  Nu sunt muzician, nici fotograf şi nici un galant irezistibil precum visul tău întruchipează prinţul inimii tale. Şi nici chipul eminentului sau chiaburului pe care părinţii tăi îl idolatrizează. Şi nici măcar nu au habar că încă mă cauţi...De fapt, simt că nici nu te cunosc. Nu ştiu dacă te vor atinge aceste cuvinte. Câţi m-au compătimit fără să asculte şi câţi au dat sfaturi fără să cunoască. Sunt zeci care nu ştiu nopţile în care mă sunai şi plângeai...făcând ocolul prezentului şi zămislind sentimente aievea mai crâncene. Câţi au habar de şoaptele tale ce-mi blagosloveau urechile...Dar frivolitatea ta e fără de cusur, iar eu scriu prea mult şi gândesc prea puţin. Viaţa are un sens unic, nu e ca în circulaţie, iubita mea. Acolo poţi încetini, poţi opri şi chiar te poţi întoarce. Capul sus şi privirea înainte!