Cele două lumi

         Pământ, terra, cercul în care urmăm destinul povăţuit din cea de-a doua lume. O distanţă de la cer la pământ sau de la cunoaştere până în pânzele tainicului. Suntem împărţiţi în două categorii, ce sunt rămurite în mai multe clase, de la oameni bogaţi şi mofluzi, până la cei fericiţi şi cei ce caută ferice. Cea de-a doua lume, cunoscută din cărţi reflectă două categorii: de îngeri şi demoni, conduşi de un stăpân, ce domină prin faptele noastre lumea. Acolo se duc cei ce şi-au împlinit destinul, sau cei pe care Dumnezeu crede că numai poate fi salvat din mâinile demonului cu coarne.
        Un samsar al vieţii va complota între bine şi rău, stăpân pe propria lagună, închis în propria neştire, umil şi dornic de afirmare, de cunoaştere, de pasiune. Dumnezeu e stăpân pe soarta lui dar nu ştie cum să-l îndrume. Oscilează între sensibilitate şi maturitate, trăind şi iubind uneori sentimentul de singurătate, de tristeţe. Poate că s-a obişnuit, devenind ceva monoton, în drum spre ziua de mâine să poată găsi ambiţia de a trudi doar în tristeţe. Dar trăieşte fiecare zi ca pe ultima, legat de mâini însă, influenţat de o raţiune bonlavă ce-l determină să caute incertitudini. Iubeşte incertitudinea, pe care o urăşte de multe ori. Un paradox devenit pleonasm având loc două sentimente contradictorii, dar adevărate. Abuză de această stare transformând-o în obsesie apoi în durere.
       Un samsar al vieţii, însă, ştie să aprecieze puţinul pe care îl are. Ştie să se autoaprecieze şi să se autodepăşească. E conştient că sfidează legile comune şi că va putea schimba percepţii şi suflete. Că pare un anonim în faţa unora, dar atât cât cuvintele lui ating sufletele ce trăiesc în sufletul lui, puţin mai contează. Că oamenii au nevoie de ajutor şi de indiferenţă, şi de iubire, şi de ură pentru a deveni compleţi.
      Suntem tineri, frumoşi şi plini de viaţă. Avem oglinzi retrovizoare, atunci când prezentul oferă piedici întorcându-ne acolo unde era linişte şi dragoste din plin. Acolo, acolo să ne întoarcem, căutând puterea de înfrunta prezentul.
   

Scrisoarea unui frate mai mare

          Uneori sunt stupid, uneori sunt timid, uneori mă port bine, uneori sunt indiferent, uneori sunt gelos, uneori caterincă, acum vorbesc serios.
          Sunt departe de tine, la mii de paşi şi sute de regrete şi dor răzvrătit. Nisipul purtat de vânt îţi va adia părul şi te va păzi de rele. Şi când priveşti la stele, să zâmbeşti, să le atingi cu sclipirea ochilor tăi căprui, să ştiu că eşti bine. Ştiu, am fost, sunt şi voi fi un romantic incurabil, posesiv şi instabil din toate punctele de vedere. Dar sunt fratele tău mai mare şi chiar dacă în stele îmi e scris că îmi eşti interzisă, sufletul nu mi-l poate dicta nimeni.
         Nu am nevoie de bani, nici de maşini să-ţi pot aduce o lacrimă pe faţă, să te pot căli pentru ce va urma când eu nu voi mai fi în preajmă. Sunt multe minţi murdare făcute praf, iar eu nu vreau să le calci pe urme. Când îngerii pleacă, demonii vor da târcoale. Te vor trage de mână, îţi vor umbla în conştiinţă, bulversând-o, dar tu prin sufletul bun de care sunt convins că îl ai, vei lua atitudine, respectiv, control asupra faptelor tale.
         Nu irosi minute, zile, ani, în căutarea trecutului, aşa cum fac eu de multe ori. Nu te lăsa înfluenţată niciodată, de nimeni, mai ales de cei ce se pretind oieri ai stânii, aşa cum fac eu de multe ori. Fii alături de cei ce sunt alături de tine şi dăruieşte-le încredere, aşa cum eu nu fac prea des.
        Ştii că te iubesc, te iubesc mai mult ca un frate. Te iubesc mai mult decât pe mine. Te iubesc ca pe o fiinţă ce dă viaţă pruncului. Aşa că nu mă dezamăgi!  
       Hai adormi, fata mea, eu alăturea voi sta, pentru ultima dată. Să visezi îngeraşi şi zile cu mult soare, trezindu-te zâmbind. Voi pleca din inima ta. Să nu te simţi de vină că-mi vei uita privirea, vocea, zâmbetul meu monoton. Adormi, pune capul pe al meu piept şi închide ochii. Mâine, fruntea sus şi mâna pe carte!
       Pe strada cu un singur bec, stă incurabilul de mine în caz de mă vei căuta, doar aşa mă vei găsi, doar aşa mă vei privi, doar aşa mă vei auzi...
Adio.

Fără titlu

         Culeg câteva roade, în urma devotamentului şi încrederii în incertitudine Sunt mândru de mine şi de persoanele ce sunt în preajma mea. Toţi au un anumit impact asupra voinţei mele.Că sunt răi, inconştienţi, sau că mă iubesc, ei fac parte din prezentul meu şi poate din ziua de mâine.
        Oamenii nu sunt răi, sunt inconştienţi, iar inconştienţa instigă la prostie. Încă nu ştiu dacă aşa sunt date de sus, sau depinde de fiecare ce destin îl va bântui până când va trece în nefiinţă.
         Privesc spre tatăl meu şi îl simt instabil şi trist. E inconştient. Suferă de frica zilei de mâine, ca fiecare de altfel. Şi eu, şi tu, şi cel pe care îl privim cu admiraţie la televizor, conştientizează puterea cuvântului impas. Răspunsurile vin atunci când mâna dreaptă stă pe lopata sudorii şi nu întinsă. Că mila e la putere, iar miloşi sunt cei ce au nevoie de milă. Cei puternici financiar, psihic şi poate chiar sufleteşte uită durerea genunchilor răvăşiţi de tăioasele pietre.
       Acum sunt leneş, toată ziua am fost şi poate că şi ieri. Nu găsesc tratamentul care să dea putere de a robotiza viaţa încât să stau toată vremea cu cărţile în mână şi să-mi croiesc viitorul aşa cum trebuie. Simt că nu e de ajuns, chiar dacă muncesc mai mult decât toţi cei pe care îi privesc cu tristeţe că nu pot fi ca mine. Chiar nu sunt egoist, sunt pur şi simplu conştient că doar cartea îţi poate aduce partea. Uneori sunt luat peste picior, exact cum acum doi ani, eu eram cel care zâmbeam neruşinat în faţa celor ce munceau pentru un viitor mai bun.
        Câştig apreciere, respect şi maturitate din partea celor care cugetă asupra mea cu o judecăţie de valoare. Ei sunt prietenii mei, care mă sună, care îmi zâmbesc, care trăiesc şi muncesc pentru o viaţa mai bună. Că sunt conştient că unii mai pleacă, şi poate că doare necugetat şi poate că nu merit, sau nu merită, dar destinul are o slujbă dificilă, aceea de a aduce maturitate, iar maturitatea vine prin durere, prin greşeală.
        Încep să am încredere în mine şi sper să nu mă pierd pe drum, sau pe cei pe care îi iubesc. Chiar dacă se pierd, mă voi întoarce după ei şi-i voi trage după mine, ori viceversa.

Despre oameni şi un cântec

           Soarele a apus şi pe cer e lună plină. E aproape 21.00 şi un cântec mângâie urechea inimii. Un cântec de leagăn ce trezeşte melancolicul din mine. Că toate-n lume-s trecătoare şi nimic nu vom pune din acest tărâm al făgăduinţei în desaga nefiinţei. Acum suntem copii, şi vrem să fim mari, să facem lucrurile oamenilor mari. De ce? De ce nu putem roti ceasornicul acolo unde se pierd vieţi, sentimente, caractere? Că nu ştiu să pun o virgulă, sau că nu ştiu gramatică, este o piedică a scrie? Că sunt emotiv fapt ce determină eroziunea psihicului meu de fiecare dată când pic pradă emoţiilor şi sentimentelor parşive, rezultă că sunt o cauză pierdută în faţa inumanităţii unora? Că încă simt gustul iubirii trecute ce se reflectă în orice pas al meu. Că din dragoste sinceră se poate naşte obsesia, ce duce la ruinarea destinului celor doi. Că toate au rost, descoperind în secunda ultimului ceas. Că nu apreciem, că nu iubim, şi că ne distrugem puritatea pentru lucruri materiale nicidecum pentru o cauză nobilă. Că poate nimeni nu citeşte şi poate nimeni nu apreciază, şi poate sunt doar un mediocru al vieţii, ce-şi doreşte absolutul fiecărui sentiment. Că simt în aproapele meu inconştienţă, chiar mai mare decât a mea şi că iubesc frumuseţea unei minţi strălucite îmbrăcate în trup de zeiţă. Că mă simt inferior oricărei fiinţe cu un iQ mai ridicat decât media umanităţii. Unde e locul meu?
         Iubesc să ascult oamenii. Să-i privesc cum îşi retrăiesc trecutul relatându-l unui simplu adolescent ca mine. Sunt oameni inteligenţi, mult mai inteligenţi decât ţelul meu de inteligenţă la care tind să ajung, de la care putem învăţa că nu există lecţii mai bune decât propria curiozitate.
         Dumnezeu nu a creat egalitate între noi şi nici raţiune. Dar cumva aceste două trăsături îmbinându-se în cursul vieţii prin duşmănie, sau prin inconştienţa de a trata cu superficialitate prezentul.
         Viaţa e scurtă, o aud din gura fiecărui bătrânel cu mai multe, sau mai puţine regrete. Iar regretele, prietene, sunt căi ruină. Împacă-te cu tine, apoi luptă pentru o mână de fericire şi dragoste.

Poveste

Avea ochii albaştrii, ca de o apă dulce, şi un chip de înger  modelat de către cel mai talentat  sculptor divin. Tenul ei oacheş trezea în mine instincte vinovate, care mai târziu au fost metamofozate într-o dragoste sinceră rămasă cicatrice peste prezentul meu plin de incertitudini. Era colega mea de bancă încă din prima zi de liceu şi visul meu tăios la suflet din fiecare zi de mâine.

Dragostea este speranţa lumii de a mai visa. Iar eu mă pierdeam undeva pe la mijloc. Oscilam între coşmar şi vis, mereu ridicând pupilele în abis, pentru că ea nu era în braţele mele, supte. Totuşi, la o respiraţie de mine, la un bocanc de patruzeci şi doi de inima mea neastâmpărată, fără a răspunde chemărilor zadarnice în zorii orelor plictisitoare de matematică, iubirii. Îi trezeam un zâmbet provocator spunându-i: „Te-aş săruta acum, dar mă vei transforma în radicali şi rădăcini şi de mă voi încolăci în jurul tău, n-am să-ţi mai dau drumul pururea ”, iar ea cu un răspuns inteligent: “Bine, dar eu apoi, ce mă fac dacă te vei descompune?”  Până şi cărţile noastre erau împerecheate pe acea bancă plină de caricaturile ei, la care o ajutam şi eu, cu privirea unui copil îndrăgostit de personajele eroice ale benzilor desenate. Dar eu iubeam pictorul, mintea creativă şi sufletul nepătruns încă de săgeţile dureroase ale iubirii. Eram ca două flori udate de mirosul lipsei celuilalt în nopţile târzii, în care întunericul privea la noi, amuzându-se de sfiala prostească de a desluşi sentimentele sincere de copil. La primăvară trebuia să înflorim. De ziua ei aveam de gând să-i spun ce simt, până atunci oferindu-i indicii, crezând că-mi va uşura vorbele. Mă trezeam mai devreme, şi aşteptam pribeag venirea doamnei de la florărie. Îmi degerau urechile, fiind frig afară, dar părul gelat nu avea concurent, în dauna fesului. Din două în două zile trandafirul roşu era pus în colţul ei din dreapta al băncii, mirându-ne amândoi de aşa-zisul admirator. Speram că se joacă cu mine, şi că banuieşte că eu sunt şarlatanul.

Era pasionată de literatură, iar eu de ea. Petreceam ore bune contrazicându-ne asupra marilor opere literare, iar când nu ştiam ceva, ajungeam posomorât acasă şi căutam pe google. Odată, vorbea de un dramaturg străin că este prea dur cu femeile, înlăturând partea lor feminină şi evidenţiându-le defectele cu fiecare ocazie. Iar eu, veneam cu argumente penibile, bufnind-o râsul ei de fiinţă unică care, cu toate că aberam, nimeni nu găsea un răspuns mai potrivit.

Dacă ar şti că fără zâmbetul ei lumea mea şi-ar pierde raţiunea.Dacă ar şti, că atunci când e tristă, eu sunt de zece ori mai trist. Dacă ar şti că atunci când îşi odihneşte trupul şi mintea, inima ei se plimbă nestingherită  prin visele mele, de patru ani de zile, fără a găsi curajul de a-i spune ce simt. Dacă ar şti cât de dureros este... Dacă ar şti, mi-ar mai zâmbi în fiecare dimineaţă cu aceeaşi candoare şi privire de căţeluş? Dacă ar şti, cum ar fi?

Să păşim spre acelaşi destin de mână şi inimile în pieptul celuilalt. Să învăţăm ce este iubirea şi cât de frumoasă este atunci când iubeşti şi eşti iubit...

A împlinit optsprezece ani şi suntem împreună. Mi-a acceptat iubirea cu două rugăminţi: Să mergem amândoi la litere şi să scriem o carte despre cei patru ani, în care am alergat unul după altul fără a ne prinde şi de puterea lui Dumnezeu, de a oferi oamenilor buni, lucruri bune. Destinul nostru este sfinţit şi de vor fi rele, prin iubire îşi vor găsi soluţia. Liceul, a fost martorul ocular, fără de care nimic de aici, nu s-ar fi dovedit. Sper ca va pleda sincer, la fel ca dragostea mea.

Şi-am spus că...

       Şi-am spus că nu mai scriu, focalizându-mă asupra viitorului ce trebuie construit. Dar nu-mi pot ignora prezentul, şi nici trecutul. Prin scris caut răspunsul incertitudinilor mele, şi mai ales cunoaşterea minţii şi sufletului, îmbrăcate de acest trup pricăjit.
      Descopăr că nu-mi pot impune anumite limite dacă inima nu este de acord. Atunci când sunt nervos păcălesc această formalitate ovală, păcălindu-mă şi pe mine.
      Îmi tot spun că de mâine singurul ţel va fi bacalaureatul, apoi ziua trece irosind-o pe gânduri, şi regrete. Psihologul inimii îmi spune că nu e bine, că mai târziu nu voi mai culege roadele, punând să crească speranţă, fără a uda-o.
      Din moment ce nu-mi pot impune anumite limite, sau măcar anumite restricţii, rămân la mâna destinului. Lupt cu celălalt eu ce-mi impune această gândire fără izbândă, în final.
      Sau poate că toate lucrurile au rost stabilit de sus, iar sunt un actor mediocru care luptă pentru a impresiona juriul.
      Poate exagerez.. Dacă stau să cuget, nu mulţi, ar fi avut ambiţia mea, şi nu mulţi ar recupera anii, pe care eu i-am pierdut. Dar nu sunt singurul, iar asta mă determină să cred, că nu pot ridica ştacheta, sau măcar pe mine.
     Bine, oamenii sunt fiinţe imprevizibile, unde conotaţia cuvântului încredere ar trebui ştearsă din condica conştinţei, acesta căpătând forme antonimice.
    Ora 21.00. Pare-mi-se că somnul dă târcoale, iar eu îl evit. Puţin cam devreme. Dar dacă stau să ma gândesc, eu am învăţat astăzi, am luptat cu lenea, m-am certat cu imaginea auditivă ce ascunde chipul angelic,  m-am simţit de căcat, apoi, am ştiut să mă simt şi bine. E un progres, spre deosebire de istoricul vieţii mele în care trândăvia făcea ca lucrurile să se diminueze într-unul.
     Poate depinde de mine, totuşi...