Mă întreb dacă sunt oameni ce acum scriu exact aceste rânduri. Oameni care împărtăşesc aceleaşi sentimente ca şi ale mele, cu aidoma intensitate. Oameni ce definesc prezentul ca fiind un ocean de amintiri şi un amalgam de sentimente. Mai devreme am citit câteva pagini dintr-o carte, având ca autor un amic de al meu. Şi-a îndeplinit un vis din multele ce le are. Spunea că nu sunt doi fulgi asemenea pe acest pământ şi că dragostea este speranţa lumii de a mai visa. Am pus un văl în faţa ochilor, apoi am cusut mâinile în spatele cefei. O ţesătură opacă. Totul e negru şi nimic la îndemână pentru a străvezi imaginea vidă. Sunt în trupul unui orb. O clipă pare o perpetuitate. Sufletul...poate fi un edificiu plin de înţelepciune sau o cavitate deziderată de lipsuri şi dezmierdări. Printr-o disimulaţie aş putea crede că e multă linişte...dar privaţiunea de a putea vedea marea sau un apus de ochi căprui ce iubesc la rândul lor aceiaşi ochi căprui pe care îi priveşte...El simte însă şi iubeşte necunoscutul, ce poate avea feţe duale. Culoarea mării o simte atunci când o atinge...iar soarele întinde razele spre el pe post de tutelă. Nu poate zâmbi cu ochii dilataţi de fericire şi nici nu poate privi moartea în faţă. O viaţă ininteligibilă. Cuget... cum găsim dârzenia de a cere mai mult decât avem...sau de ce impasibilitatea domină această lume?Amicul meu scria despre posibilitate...despre posibilitatea de a trăi un vis sau posibilitatea de a trăi într-o lume ticsită de neputinţă. Un teren păgân unde sunt aruncaţi cei cu sufletul mefistofelic cu posibilitatea de a se întoarce atunci când se vor izbăvi prin bunătate. Unde această viaţă reprezintă doar un test de bunăvoinţă într-o lume plină de tentaţii. Cine ce suntem noi, sau ce putem face? Omul este o creaţie ce acţionează pe baza întâmplărilor ce aduc sau nu înţelepciune. Ce e dragostea?