3 iunie 2013

       E atât de greu uneori să metamorfozezi gândul în elocuţiune. Atât de greu să priveşti apatic păcatul lumii. Atât de greu să nu îl săvârşeşti...De ce nu pot aprecia ce am, iubi ce sunt şi delăsa ceea ce nu mai am? Ca un stăpân al propriei vieţi făgăduiesc să ştiu ce se întâmplă cu mine. Cuvântul capătă multe sensuri aidoma drumurilor noastre... atât de feeric să te joci cu ele! Pe post de farfara se află sufletul meu, ce nu poate demitiza trăirea, dându-i un sens conotativ. Aş vrea să pot scrie laconic, pătrunzător şi plin de freamăt.Dar nu... conţinutul meu incifrat prezintă opera mea insipidă, locvace. Vorbesc prostii. Datoria mea e să păcătuiesc, apoi să caut iertare. Nu pot fi suveranul lumii mele şi nici a celor ce trăiesc în ea. Ar trebui să accept ceea ce sunt şi ceea ce pot să fac, apoi să aştept.