12 iunie 2013

         Acum înţeleg oamenii. Înţelegându-i pe ei, tind să mă înţeleg şi pe mine. Descopăr vicii, ascunse în semenii mei care mai de care mai lugubre. Am învăţat să nu îi mai critic, să nu le mai critic faptele, concepţiile şi nu în ultimul rând, dorinţele. Vinovatul blamează pe toată lumea, afară de sine însuşi, apoi stârneşte ranchiuna. Dar toţi suntem făcuţi la fel, vinovăţia hărăzind în fiecare din noi, oaspeţii nedeterminaţi ai biosferei. Prefer să rămân integru, fără efect asupra unui alt destin. Oricât aş dori un lucru, nu-l pot avea, dacă destinul nu-mi împărtăşeşte gândul sau dacă eu nu reprezint un punct de referinţă. Lume este a celor mari, ce pot controla raţiunea omului naiv, prin cuvinte bine alese şi putere pecuniară. De multe ori mă retrag în singurătate, unde nimeni perturbă tihna gândurilor. Acolo sunt regrete dar şi multele visuri despre care vorbesc pururea. Nu am prieteni în împărăţia solitudinii, iar unde nu sunt prieteni, nu este nici dragoste. Aşadar este un teritoriu morbid, deosebit de periculos, asemănător cu un viciu. Dar este singurul ce-mi împarte visul, şi-mi este alături atunci când sunt dezamăgit de cei dragi.