Am dus încă o zi la destinaţie. Sunt în trenul ce mă duce agale acasă, departe de agitaţia oraşului îmbrăcat în haină de sărbătoare. Sunt doar scaune goale şi murdare în perimetrul privirilor mele, semn că trenul ăsta circulă doar pentru mine, sau că toţi călătorii s-au adunat în spatele lui. Parcă e un melc dormind pe şine, sau un cal bătrân şi obosit care opreşte după îndelungi strigăte ale stăpânului.
Nu ştiu să pun virgulele cum trebuie, poate de aceea nu este ordine în viaţa mea. Îmi doresc o maşină. E singura dorinţă rămasă în picioare după sutele de trageri. Restul dorinţelor mele au picat, unele au rămas fără picioare, altele fără mâini. Este dorinţa mea neştirbită şi singurul lucru ce mă face să mă simt inferior semenilor mei. Ai mei poate sunt mult mai preocupaţi de problemele lor, decât de mustrările mele de tânăr salahor.
Oamenii mă întreabă de ce nu mai sunt la fel. Păi tocmai, nu vreau să mai fiu ca înainte. Vreau să ajung regele tablei mele de şah. Să fiu omul care este întrebat, nu care întreabă. Cel care să fiu iubit, nu să iubească. Când voi fi fericit, promit că voi scrie despre asta. Acum nu sunt trist, dar nici fericit. În mine se află un vulcan de ambiţie, care nu erupe însă când vreau eu. Trebuie să-l aştept să se încingă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu