Trupul meu se degradează tot mai mult, otrăvit de creierul ticsit de gânduri.  Am încălţat adidaşii maturităţii, cu şireturile singurătăţii şi şosetele neputinţei. Încerc să-mi cunosc trupul cât mai bine pentru a-l putea manipula şi direcţiona spre trotuarul luminat de soare. Totul pare greu acum fără nicio călăuză. Fără o voce pe care trupul meu catâr să o asculte. Sunt uşi închise pe care le izbesc puternic căutând adesea iar iubirea. Nu ştiu să o mai caut. Am forţat uşa după care se afla regina autodetronată a inimii mele. Vocea ei flegmatică, parcă alinată de alte lucruri şi oameni, a produs iar topirea totului din mine. Mi-a adus aminte pentru a nu ştiu câta oară, cât de rău îmi poate face o voce caldă de copil, care nu mai cântă pentru mine. E timpul să înlocuiesc difuzoarele obişnuite cu aceste corzi mlădioase ale ei, odată pentru totdeauna. Du rest, va avea grijă timpul.