Prolog

        Poate voi duce cartea asta până la sfârşit. Am început şi altele, şterse însă de maturitate. Niciodată nu am luat notă maximă la dictare, dar mă gândesc, poate, că dictând din inima mea înţepenită în trecut, nu vor mai conta greşelile de ortografie. Se cunoaşte după primele rânduri dacă eu iubesc oamenii, sau nu. Ar fi trebuit s-o fac, pentru că ei mă vor face mare, şi ei mă vor pune în pământ. Ei îmi vor oferi încurajările de care am nevoie, sau ei mă vor critica până la întorsătura piciorului meu strâmb. Am început să scriu aceste rânduri în seara de Crăciun. Sper că la anul, pe această vreme, să o citim împreună, toţi membrii acestei lumi, dacă se poate. Întinşi pe covorul roşu, luminat de podoabele bradului, ţinând în braţe iubita sau căţelul. Fiecare merităm o iarnă caldă în interiorul nostru, şi o iarnă rece dincolo de ferestrele împodobite. Fiecare merităm privirea albă a zăpezii abia aşezată pe drumurile şi casele noastre. Fiecare este dorul cuiva şi lacrima o sută a persoanei care ne iubeşte. Trebuia ca Dumnezeu să îndeplinească toate dorinţele oamenilor de Crăciun. O zi în care toţi oamenii să fie fericiţi, ca apoi, a doua zi, să se întoarcă la supărările şi lipsurile lor. Dar nu! A considerat că e mai bine să trăim cu speranţa care nu se va îndeplini niciodată aşa cum o imaginăm că o să fie.