6 dimineaţa

     Aerul rece intra prin geaca şi cămaşa mea subţire provocându-mi un tremur haios. Bruma întinsă peste întreaga sumă  de obiecte, lumina calea încă bronzată de noapte. Abia se vedea cerul indigo închis printre straturile de ceaţă. Liniştea lumii aflată în tărâmurile somnului îmi aducea aminte de acalmia sufletului meu de copil, unde grija era a celor mari şi joaca toată pentru mine. Oamenii de la salubrizare mai ieşeau în calea mea curăţită de mâinile lor mari şi îngheţate. Simţul meu olfactiv degusta emiterea unei dimineţi atipice de iarnă. Mirosea a viaţă frumoasă analizată bine de creierul meu descompus în atâtea gânduri. Farurile puţinelor maşini îmi luminau şi ele chipul parcă tras de jug. I-am promis apoi că voi avea grijă de el, hrănindu-l cum trebuie şi neglijând dorinţele inimii intrată în sevraj. Umbra mea sfrijită astupată de capul meu în trăsăturile dovleacului înainta cu râvnă odată cu mine. Nu m-am abătut de la regula alergării după tren şi alte lucruri. Timpul niciodată nu mi-a fost prieten, ori l-am irosit în aşa de multe gânduri. Dar aproape mereu ajung la ţanc, gâfâind şi preaslăvind picioarele mele încă în vigoare. Aproape că lumea nu mai conta aşa de mult, mai ales că lipsea din peisaj. Puteam trăi mult şi bine fără privirea lor întoarsă după mine. Căci asta ne dorim toţi, anume ca semenii noştri să întoacă capul după noi, să ne recunoască după meritele şi chipurile încă tinere. Oare când voi fi bătrân ce doleanţe vor străbate creierul şi inima? Trebuie să-mi dobândesc liniştea până atunci...