05 Decembrie 2013

        Trebuie să ţii oamenii la o distanţă considerabilă ca să te respecte. Este o lege de căpătâi . Inima omului este atrasă de indiferenţă şi priviri scurte. Dar să fie o distanţă care poate fi acoperită la o întindere de mână. Ca să-l poţi ţine dacă se împiedică. Ca să-l asculţi dacă vine la tine. Să-l hrăneşti dacă îi este foame. Este o regulă care am învăţat-o aici, locul pe care îl numesc casă de câteva zeci de zile. Am simţit că au nevoie de afecţiune, de cineva care să-i asculte. De cineva care să nu-i critice înainte ca ei să vorbească. Au un orgoliu mare care nu trebuie hrănit cu critică. Vreau să-i ajut. În acest fel mă pot ajuta şi pe mine.  Dar ei nu vor să asculte de multe ori. Ei nu înţeleg că educaţia primitivă duce la o viaţă înrobită  Ei nu văd că lumea este condusă de minţi, şi nu braţe puternice? Sau poate nu sunt eu sigur că trebuie să le deschid cartea vieţii mele. Sau măcar să le spun eu rezumatul. Să înţeleagă că şi eu am crezut în barbut şi alte plăceri costisitoare. Că şi eu mi-am ignorat prietenii, familia, pe mine pentru o singură existenţă mirifică.  Oare vor să mă asculte? Vor să se schimbe înainte să se pună pecetea timpului? Înainte să ajungă să muncească 12 ore pe zi pentru minimul pe economie? Probabil că nu. Dar cine sunt eu? Sunt eu înstărit şi nu-mi dau seama?  Sunt oare mai fericit decât ei? Din moment ce mă zbat în aceeaşi băltoacă cu ei, se pare că nu. Gura mică atunci, Bogdane.