Hai să mai golesc puțin din gândurile mele multe. Am un chip frumos în fața ochilor care zâmbește feței mele obosite. Are ochii negri și doi dinți mari, albi și frumoși care se arată mie fără niciun gând stingher. Obraji rotunzi și păr de aur, și-un chip de înger parcă este. Nu înțeleg ce spune. Probabil îmi explică ce a făcut astăzi la grădiniță. Îmi zâmbește fără încetare. Un balon albastru mă lovește în capul meu mare și urât. Ea a fost a făptașa. Nepoțica mea frumoasă. Nimeni nu-mi zâmbește așa cum ea o face. E singurul zâmbet nevinovat pe care l-am văzut astăzi. Are părul prins în două codițe pline de carate scumpe. Am uitat de toate problemele mele pe care vroiam să le arunc din mine astăzi. E singurul lucru pur din mine care poate provoca o fericire pură. Restul sunt doar așteptări murdare, care depind de oameni murdari și de o soartă tot timpul potrivnică. E poate singura care nu se plictisește privindu-mă, și viceversa. Cred că e cea mai mare bucurie pe care o poate simți și resimți un om: aceea de a concepe propriul făt și de a-l crește. De a-l învăța convingerile sale și de a-l îndruma acolo unde el n-a putut ajunge. Dar e și cel mai greu lucru. Cea mai mare responsabilitate. Ce se naște din iubire trebuie să crească din propria ei sămânță, altfel nu mai e iubire. E doar poftă trupească necugetată, caracteristică vârstei mele crude, atât de vinovate însă. A plecat de lângă mine prințesa casei. Se duce să conducă împărăția somnului și să-mi lase puțin loc să-mi scriu și eu reveriile.
Încep să deprind, aievea, folosul zâmbetului. E cea mai de preț armă a omului. Îți aduce mulți prieteni și respect totodată. Te scapă de emoții și scoate la suprafață firea ta nativă. Poți încerca asta. Vei vedea că toate gândurile negative vor dispărea la fel de repede cum au apărut. Dacă nu reușești, pune creionul în gură, apoi du-te în oglindă și-ți vei vedea zâmbetul.
Am vrut să evit negrul ce-mi ascunde albul. Dar trebuie să arunc cenușa. În fiecare zi mă lupt cu mine. E o luptă ce o ducem fiecare. Unii o scriu, iar alții o iau la trântă. Trebuie să înțeleg că nu le pot face pe amândouă. Cel puțin nu concomitent. Scriind, eu caut înțelegerea părților contradictorii din mine. Dând cu pumnii, voi ațâța și mai tare spiritele atât de aprinse. O luptă între nenumăratele celule ale mele. Din atâtea părți sunt eu compus. A! Și restul lumii. Cred că există un rai și un iad al celulelor. Că doar nu vor muri așa fără noimă. Sau vor fi restructurate altui corp căruia să-i aleagă drumul și fericirea. Căci fericirea are multe chipuri și e împărțită omului după puterea lui. Așa că degeaba ceri tu multă, că o vei scăpa pe drum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu