Mi-am aruncat cei doi ochi ai mei, negri şi timizi, peste întreaga adunare a lumii. Pe unii i-am văzut în carnea de pe oase, iar pe restul i-am imaginat ca fiind asemenea lor. I-am urît pe unii şi i-am iubit pe alţii. Am încercat să nu fac diferenţe şi să îi tratez precum îngrijesc dorinţele mele focoase. Dar am văzut că oamenii nu se îngrijesc de doleanţele mele. Durerea lor de măsea este mult mai importantă decît durerea mea de inimă. Zăpada de pe pragul lor este o mai mare povară decît gaura acoperişului meu. Nu mă înţelege greşit. Nu urăsc oamenii. Îi iubesc mai mult decît pe mine pentru că prin ei mă pot iubi pe mine. Urăsc samavolnicia semenilor mei, care mă aruncă şi pe mine în aceeaşi grea capcană. E adevărat că omul pe cît încearcă să se diferenţieze, devine şi mai tipic. Tu nu ai văzut că fiecare încearcă să iasă în evidenţa lumii totuşi atît de efemere. Tu nu ştii că peste cîţiva zeci de ani, nimeni nu va mai vorbi de tine? Nimeni mă. Iar nu mă înţelege greşit. Nu spun că oamenii sunt proşti. Vreau să evidenţiez dorinţa lor de afirmare. Vreau să înţelegi că pentru o clipă de importanţă şi-ar da o viaţă şi încă mai cîteva din ale noastre. Fiecare se complace în ideea că viaţa lor este atipică, mai grea decît oricare. Paşii tăi au fost în urma altora, existenţa ta a curmat o alta.