Mici şocuri electrice au loc în inima mea tânără când îi văd chipul frumos şi rumen.  Toate motoarele mele se opresc şi încep să plângă. Fără lacrimi de data asta. Apoi trupul meu cu greu porneşte, după multe ungeri şi încurajări forţate. Ţin minte toate bătăile inimii care precedau vederea ei şi toată acalmia trupului meu când mă aflam în braţele ei calde. Parcă nicăieri nu era mai cald decât acolo. Nici măcar în gura sobei mele ponosite. De ce se întâmplă toate astea? De ce nu mai trece?  Aş vrea să mă văd pe mine prin ochii ei să înţeleg dacă sentimentele mele sunt juste. Dacă merită atâta ardoare şi atâta suferinţă pe care o înghit necontenit. Toate astea se întâmplă atunci când îi văd chipul, oprindu-mă din goana galopantă spre... acum nu mai ştiu unde. Ştiu însă paşii mei repezi şi fricoşi pe care îi recunosc  oriunde m-ar duce. Cât despre ea... sunt doar vorbe. Am glumit. Am vrut să văd ce zice. Am vrut să-i mai aduc aminte de mine că tot e sărbătoare. Ce naiba, să fim serioşi, mă merită ea pe mine?  Nicidecum. Mă duc să mai vorbesc cu fetele pe facebook.