Se aud stropii de ploaie cum mângâie asfaltul nocturn şi rece.  Un foşnet plăcut ce aduce a trecutul meu. De celelalte ploi şi cerul luminat de trăsnetele albe. Totul se transformă în melancolie şi speranţă.  Parcă alţi ochi privesc spre vămile cerului din ce în ce mai negru.  Mintea mea pătrunde prin cele mai adânci şi tainice unităţi subterane ale ei. 
    Mereu am încercat să conving că sunt mai bun decât alţii. Nu m-am gândit că suntem din aceeaşi sămânţă şi că avem aceleaşi porniri mefistofelice. Poate că nu trebuie să dau din coate ca să ating apogeul putinţelor mele. Acum nu mai sunt de acord cu deviza  cel mai bun să câştige.  Trebuie să ne ajutăm unii pe alţii pentru ca fiecare să câştige propria şi singura bătălie adevărată: lupta cu noi înşine. Restul sunt doar răsfrângeri ale noastre.
     Viaţa mea ia cursul unei ape furtunoase. La orizont mă aşteaptă succesul, liniştea, iubirea care însă la rândul lor vor provoca angoase şi mai mari. Toate trec aşa cum vin, iar povaţa  este să nu privesc după ce mi-a căzut din buzunar, căci tot ce scap se scufundă.  Aşa ajung la ţărm. Doar aşa vor cunoaşte călcâiele mele uscatul. Aşa voi pleca în următorul periplu.  Căci viaţa este un  infinit periplu. Poţi privi în spate doar prin retrovizoare pentru a te feri de accidente.