30 Octombrie 2013

     Daca simt sa-mi scriu gândurile înseamnă că am ceva de spus. Ceva din care oamenii pot învăţa sau pot realiza importanţa lucrurilor pe care le au, nu doar pe care le doresc. Aici e singurul loc unde nu mă feresc de nimeni. Mereu am găsit încredere în cuvintele mele metamorfozate pe albul paginilor. Mama nu mă aude, iar tata nu vrea să mă asculte. Cred că şi el ar avea nevoie de nişte aparate. Unele care să-i regleze setea de alcool. Dar bine. Nu îl condamn. Ştiu puterea viciului. Ştiu cât de greu este să-l arunci şi să nu te mai întorci după el. Să-ţi spui că nu mai bei a doua oară, ca mâine să te trezeşti cu paharul la gură. Sau jocul de poker. Mania acestui viciu care m-a prins şi pe mine de nenumărate ori, lăsându-mi vântul în buzunare. Sunt tânăr, dar am avut ocazia să gust multe roade coapte şi necoapte. Am învăţat ce este răbdarea şi am simţit durerea orelor care treceau şi mai greu. Am văzut sângele meu ieşind din mine, ca o lavă din vulcan. Am simţit durerea fizică şi psihică cum se jucau în mine ca doi copii neastâmpăraţi, ţâşnindu-mi apele din ochi. Am iubit cu toate inimile inimii mele. Toate au fost frânte de un copil cu ochii unui peisaj de toamnă. Am cercetat adâncurile mele, căutându-mi pacea. A fost furată de vreme ce nu o găsesc. Mâine iar plec din locul meu de baştină să mă lupt cu buzunarele goale. Să mă lupt cu mine, căci e cea mai grea luptă. Să ajung acolo unde e soare şi iubire. Am mulţi nori în faţă.