Am împins un om în faţa trenului. Am vrut să-i aud ţipetele neputincioase şi să-i văd dorinţa aprigă de viaţă. Asta lipseşte oamenilor. Dacă sunt aruncaţi în faţa morţii, încep să ţipe, ca nişte prunci abia veniţi pe lume, constrânşi de incertitudinea morţii, vrând acum  viaţa lor mizerabilă şi grea, precum ei spuneau asta.
             Am glumit...nu am împins pe nimeni. Am vrut doar să-ţi atrag atenţia. Încă un lucru vital ce lipseşte oamenilor! Poţi să numeri defectele lor, uitându-te pe cer şi numărând stelele. Cerul copt de felinarele cu lumină portocalie încă acoperă semenii mei, împreună cu mine, din cap până în picioare. Le-aş fi strigat să se uite pe cer să-şi vadă nenumăratele defecte. Nu cred că m-ar fi ascultat. Erau prea obosiţi, abia treziţi din somn, obligaţi de serviciul mizerabil plătit cu minimul pe economie.
           Uite că a  plecat şi trenul. Oamenii şi-au făcut cruce, bazându-se pe Dumnezeu şi de data asta. Cu siguranţă vor ajunge sănătoşi şi odihniţi acasă, după cele 12 ore de muncă brută. De aceea e bine să lupţi pentru visul tău "până în pânzele albe", aşa cum spune toată lumea.Să nu ajungi să munceşti pentru alţii, făcând ce nu-ţi place. Siguranţa dată de călătoria fascinantă a mâinii, de la frunte, pe traseul crucii, culminând cu atingerea muşchiului deltoid este una neştirbită.  Ieşind din oraş, întunericul devine suveranul câmpiei, împiedicându-mă să văd unde mă duce destinul. Mă duce acasă, ştiu asta. Gândul s-a isprăvit. Mi-am golit rezervorul cu gânduri