Notez cu stoicism
întâmplările adolescenţei mele. Cred că fiecare om are o poveste interesantă,
iar diferenţa dintre un scriitor şi un om de rând, o face tocmai abilitatea de
a scrie. Omul nu se naşte cu ea. Viitorul scriitor o zămisleşte prin suferinţă
şi singurătate. Atunci începe mâna să scrie dictare după inimă şi creier. Greşeşte
o dată. O face şi a doua oară. Se lasă o perioadă, apoi începe iar să scrie.
Deja sufletului place. Parcă iese tot veninul dinăuntru. E de ajuns un chip
frumos şi oacheş să bântuie prin inimă. E de ajuns iubirea să cutreiere
plaiurile ei. Iar omul începe să scrie. Lacrimile sunt mai puţine. Trupul este
tot mai sănătos, dar rândurile sunt pline de venin. Rănesc pe cei aflaţi în
lista neagră a inimii tot mai închise.
Toate lucrurile din perimetrul scriitorului prind o nuanţă estetică. Devine mai
stăpân pe sine şi începe să amplifice talentul. La început laudele nu apar.
Scriitorul este avid de ele, căci pentru oameni scrie. Se gândeşte să se lase şi s-o ia pe urmele
certitudinii. Scrisul nu este o certitudine. Este o şansă dependentă de
percepţia omului. Omul nu te citeşte dacă nu vede utilitatea adusă lui. Aşa că
trebuie să scrii pentru el, să te ignori pe tine, şi să dai omului soluţiile de
care are nevoie. Dar ca să faci asta, trebuie ca tu să găseşti, să aplici, şi
să funcţioneze pe tine toate experimentele. Scriitorul este un cobai. El singur
se duce în laboratorul vieţii şi începe să autoexperimenteze toate cele
învăţate. Viaţa lui este sinuoasă, dar frumoasă privită aşa cum trebuie. Sensibilitatea
este o armă, dar uneori o meteahnă. Uneori o mitralieră, alteori o mină pe care
piciorul lui o calcă. Poate fi avantajul sau dezavantajul său. Scriitorul
alege cum să o folosească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu