Cred că în orice faptă a noastră trebuie injectată puţină voinţă. Pentru
mine cel mai greu este să mă trezesc dimineaţă. Probabil pentru faptul că mă
culc târziu, dar circumstanţele îmi alungă culpa. Nu poţi să adormi lângă alţi
patru vlăjgani, cu chef de vorbă. Ei se odihnesc după-amiază, iar atunci când
vreau să dorm şi eu, ei sunt în apogeul taifasurilor. Pentru cine încă nu ştie,
eu stau în internatul fostului meu liceu. Am terminat şcoala, de altfel. Am
picat însă, Bac-ul. Mi-am găsit ceva de muncă,
situaţia de acum, permiţându-mi să plătesc meditaţiile destul de multe. Mă
pregătesc la trei materii. Una pentru bac, iar celelalte pentru facultate. Şi
cred că mi-am descoperit vocaţia. Nu e cea pentru care muncesc acum, este cea
pentru care voi munci de acum înainte. Am abandonat-o acum ceva timp, crezând
că e prea grea pentru putinţele mele,
dar iarăşi m-am îndrăgostit. Este psihologia. Am un temperament
melancolic, plin de aceste dezavantaje pe care le pun pe hârtie. Cred că prin
psihologie mă pot ajuta atât pe mine, cât şi pe ceilalţi. Am văzut atâţia
oameni care au reuşit, având drept benzină, suferinţa. Prin ea s-au alimentat
cei mai mulţi, pentru realizarea scopurilor măreţe. Eu nu am o suferinţă. Eu am
un scop, unul generic, valabil pentru toată lumea. Unul pe care fiecare om ar
trebui să-l urmărească. Acela de a ajuta oamenii. Iar oamenii nu poţi să-i
ajuţi decât dacă ai bani. Degeaba eşti spiritual, dacă nu ai bani. Îţi dau un
exemplu: Tu, ca om spiritual ce eşti, ce poţi să-i dai unui om care are nevoie
de medicamente, în afară de bani? Poţi tu să-i dai sfaturi atât de spirituale,
încât să-l vindece? Hai să fim serioşi. Scopul omului ar trebui să fie banul.
Cu el poţi ajuta, cu el poţi face rău. Tu doar alegi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu