O am în faţă pe bunica mea. Nu ştie că scriu despre ea. Îmi vorbeşte despre tinereţea ei. Privindu-i chipul sculptat în bătrâneţe, scrutând adânc în ochii ei, acum mici, acoperiţi de pleoapele şi ele îmbătrânite, rămân cu mintea-n cugetare. Are 80 de ani şi încă se ţine bine, în ciuda reacţiilor întârziate. O masă caldă găsesc la ea, atunci când mâncarea nu ajunge la cămin. Are nevoie să vorbească cu cineva, iar eu de multe ori, prea ocupat de problemele mele, nu îi dau ascultare. Singurătatea este cea mai cruntă boală a bătrâneţii, care mai poate fi alungată doar prin moştenirea lăsată vieţii. Aşa răsplăteşte universul oamenii ajunşi la senectute. Copiii lor sunt ceea ce au fost ei în tinereţe, şi dacă i-au crescut bine, reprezintă calmantul morbidei singurătăţi. Împăcarea cu sinele lor  este realizarea socială, conjugală şi materială a pruncului pe care l-au crescut cu o neîncetată trudă. De aceea copilul trebuie să conştientizeze valoarea acestui lucru şi să mulţumească sufletul părinţilor. Eu am o vorbă: roata e rotundă. Vom lua locul lor, vom avea acele chipuri inundate de riduri, iar gândurile ticsite de lugubrităţi şi singurătate, iar singura poţiune magică pentru acalmia noastră, va fi propria moştenire lăsată vieţii