Soarele cu dinţii galbeni şi lucioşi aduce căldură şi lumină. Îşi aşează razele de la orizont până la vămile cerului, poposind până la venirea nopţii. Aduce voioşie şi speranţă, răbdare şi putere. Straja diurnă a văzduhului. Este într-o relaţie veşnic antagonică cu luna şi stelele. Adesea râvnesc la împărţirea frăţească a boltei cereşti. Toate trele iubesc oamenii şi felul cum îşi manifestă fericirea. Luceafărul a fost îndrăgostit de o pământeancă, gustând din mărul otrăvit, iar eu de o zeiţă pogorâtă cu merele în desagă. Acel chip mirific încă-mi bântuie visele. Nopţile albe sunt cele mai frumoase. Îi mângâi trupul himeric şi număr orele cum trec pe lângă mine. Într-un decor lilial, îi sărut buzele moi şi voluptoase, apoi cobor în sărutări perpetue spre sânii molatici în formă de pară. Dar mă lovesc de piedica bluzei pestriţe, pe care o înlătur ca pe o frunză, cu dinţii avizi de iubire. Trupul ei emană mireasmă ce-mi îmbată simţurile. O privire iscoditoare mă seacă de orice gând concupiscent. Apoi îmi surâde. Îmi sărută fruntea încreţită de sudoare şi îşi desface breteaua de la sutien. Inima bate în tropote, iar sângele arde în fiece venă şi arteră.
- Eşti sigură?
- Destinul meu de acum atârnă în mâinile tale!
Îi mângâi obrajii şi o privesc adânc în ochii sticliţi de spaimă. O cuprind în braţele mele vajnice şi îi şoptesc vorbe dulci la ureche. O mint, mă mint, că iubirea e veşnică şi roditoare. Apoi dragoste, gemete, plăcere.
Păşeşte în împărăţia somnului, la pieptul meu. Inima mie cât un purice la conştientizarea sentimentului de fericire deplină. Aş putea să o privesc secole, mii de ani fără a interveni plictisul. „Doamne, cât e de frumoasă”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu