12 iulie 2013

         Cuvintele mele sunt asemenea unui fulg ce cade din zenitul cerului, dizolvat la apariţia  aurorei de printre coline. Firav, ca un suflet de om şi rece ca o lamă de cuţit înfiptă adânc în tot ce poate fi înfipt, ce doare. Cuvintele mele sunt de o trăinicie vremelnică. Nu le pot stăpâni şi nici nu pot găsi alt stăpân să le încovoieze. Nu le pot transpune în promisiuni, apoi deşarte şi nici blestem în semn de moarte. Îţi pot spune, vădit înflăcărat, că mâine vei avea luceafărul la picioare, apoi în căutarea mea entuziastă, eu voi fi căzut la picioarele tale, doborât de ale mele arme, totul transformându-se într-un fiasco. Aşa sunt cuvintele mele, precum o ploaie de vară, în miezul zilei. Ca un basm de fanfaroni, cu mine drept în frunte. Pline de frenezie şi suspin, fastidioase uneori sau impozante alteori. Toate într-un tablou criptic, ticsite în ambiguitate. Cuvintele mele pretind rumoare, nicidecum rămăşag voinţei mele. Aşa cum nimeni nu mă înţelege, aşa nimeni nu le poate înţelege.