În buricul nopţii, luna falnică biruie bolta cerească cu bunătatea ei arcuită. Îşi aruncă ochii galbeni asupra noastră şi nu numai. Luminează calea corbului şi aduce acalmie tuturor vietăţilor acestui rotund imens. Este muza mea în noaptea asta şi părtaşa agoniei mele. Dragostea, cea îndelung vorbită şi trăită, apoi aruncată. Dar nu de noi, ci de destin. Căci noi suntem vrednici de compătimire în faţa acestui imens munte de sare şi răni. Povârnişuri de răni, pe unde alunecă sarea... Aşa este... Iubesc şi sunt sigur de asta. Nu izbutesc a mă controla şi a zămisli noi începuturi, iar asta îmi oferă certitudinea că iubesc. Nici nu mai contează dacă ea mă iubeşte, căci eu iubesc pentru amândoi. Ce cuvânt frumos, dar atât de subiectiv!
La sfârşitul unei aprigi certe a rămas durerea...şi insomnia. Probabil chipul ei ilustru, mângâie perna albă din împărăţia somnului şi visează căluşei ce o duc spre fericire. Aş da orice să o privesc acum...să-i sărut obrazul oacheş şi fruntea încreţită de somn.. Dar ajunge să-i aud mâine vocea, iar soarele va dogori iarăşi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu