E timpul să arunc sau să îngrop armele beligerante ce izgonesc armonia raţiunii mele. Armistiţiul dintre suflet şi minte să aducă liniştea şi biruinţa scopului comun. Vădit mărturisesc, că nu sunt împăcat cu mine. Am cugetat asupra acţiunilor mele şi ale semenilor mei n-am găsit decât asemănare. În toate faptele, gesturile sau vorbele tale. Războiul este în interiorul nostru. Acolo se joacă cartea vieţii. Acolo dobândeşti chinta roială cucerind teritorii de aşteptări. Viciul este terenul minat peste care piciorul sfârtecă minele, neputincios. Întruchipez dovada clară a neputinţei dar şi a luptei îndârjite cu celălalt eu în care sunt şi voi fi pururea înfrânt şi răsfrânt, victorie sau eşec, iubire sau ură. Şi cât de vădit ne susţinem importanţa în faţa lumii, în faţa noastră. Capabili, teoretic, de a muta munţi în grădină şi cerul pe tavanul casei noastre. Dar practic, o lăsăm pe mâine. Suntem nişte becisnici în faţa destinului. Cum alege destinul fericirea cuiva? Împlinirea sufletească şi pecuniară? Doresc să cred că munca. E singurul lucru care ne deosebeşte. Indolenţa ce zămisleşte plumb în picioarele fiecăruia, făcând ca totul să pară greu. Antonime ce aduc tot atâtea diferenţe. Iar mă cert cu mine...şi doar am spus, însufleţit, că facem pace. Pace să fie.
Încep prin a-mi accepta defectul şi viciul. Perseverez prin a-mi accepta prezentul şi oamenii ce fac parte dintrânsul. E timpul să luptăm împreună împotriva zilei de mâine, biruind-o prin integritate şi muncă. Să-mi înec amarul şi incertitudinea în apa ce-mi spală dimineaţa faţa, gâtul şi mâinile. Luptele şi suferinţele mele le împart cu milioane de semeni, iar eu să fiu mai slab ei? Lucrurile materiale? Râvnesc ca fiece om în cursa lor.
Nu sunt împăcat cu mine, nici măcar acum. Dar sunt oameni împăcaţi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu