Orbim de prea multă dragoste şi nu vedem ceea ce trebuie văzut. Nu vedem că dragostea noastră nu este dragostea fiinţei de care suntem îndrăgostiţi. Credem că are păstrate pentru noi anumite cuvinte, iar inima seacă când vedem că le are şi pentru altcineva.  Aşa se răneşte omul. El încearcă să-şi arate dragostea prin cuvinte şi aşteaptă acelaşi lucru din gura celuilalt. Cum ar fi să-ţi araţi dragostea fără să spui niciun cuvânt? Nu s-ar mai numi dragoste. Ar fi iubire. Adesea confundăm cele două cuvinte. De aceea ar trebui să lăsăm inima să vorbească. Ea nu are limbajul nostru, ori dialectul dragostei.  Ea  nu vorbeşte ca noi să înţelegem. Iubirea este neînţeleasă. Nicio explicaţie nu poate reflecta măreţia ei. Dragostea este dorinţa de copulaţie. Iubirea este mai mult de atât. Dragostea este efemeră, iubirea este până când trupul se coboară şi sufletul se urcă.

         Noi, adesea, nu suntem decât nişte cerşetori. Întindem mâna pentru puţină iubire, şi aceasta din milă. Dacă am privi mai adânc prin ochii oamenilor, în sufletul lor, am vedea trecutul lor cerşetoresc.   Nu se poate trăi fără iubire, iar oamenii sunt conştienţi de asta. Se simte golul care trebuie umplut cu iubire, şi doare atunci când nu este hrănit. Aşa că oamenii ies pe stradă, flămânzi, cu ochii plini de speranţă, căutând în ceilalţi dorinţa de cuplare.  Doar că oamenii nu ştiu să citească din ochii oamenilor, iar dacă ştiu, nu au curajul să vorbească.