Am învăţat să nu mai sun pe nimeni când sunt trist. Niciodată nu-i găseşti aşa cum vrei pe oameni. Nu ştiu să te asculte şi nu spun ceea ce vor urechile tale să audă. Parcă ei nu au fost trişti niciodată...

           Unde mă duce drumul pe care am pornit? Încep să am îndoieli în privinţa lui. Nu pot să mă întorc de unde am plecat, mi-e dor însă de locul acela.  Am nevoie de un şut în fund câteodată...

          E greu să scoţi pe gură cuvinte sincere. Şi mai greu este să le pui pe coală. Vrem să arătăm oamenilor că suntem deştepti, poate mai deştepţi decât ei, când de fapt viaţa răsplăteşte omul după muncă, şi nu după cuvinte.

          Am crezut că mi-am găsit vocaţia. Mi-ar fi plăcut să fiu doctorul sufletului, doar că lumea nu crede întotdeauna vorbele mele, iar câteodată nici eu nu le mai cred. Însă mie mi-au adus o viaţă mai bună. O viaţă cu speranţă în ea. Doar că oamenii sunt prea orgolioşi să ceară ajutorul, iar eu de multe ori întind mâna fără să mi-o ceară nimeni. Trebuie să mă vindec eu în totalitate, ca să pot vindeca şi alţi oameni.

          Gura să se astupe atunci când voi mai da sfaturi oamenilor. Când eu voi avea totul, atunci le voi spune drumul. Deocamdată, sunt încă pe băncile şcolii. Are cine sta la catedră