Credeam că nu sunt o
existenţă înzestrată cu orgoliu. Că doar oamenii din jurul meu sunt orgolioşi,
şi că eu văd lumea altfel. O lume în care oamenii ar trebuie să arunce astfel
de porniri lăuntrice şi să îmbrăţişeze înţelegerea. Credeam că orgoliul este
feedback-ul nostru, răspuns la mesajele semenilor noştri. Că noi suntem datori
cu o explicaţie de fiecare dată, iar atunci când mesajul primit este
dezamăgitor, sau răneşte ego-ul, instinctul de orgoliu apare pe scenă şi
distruge orice fel de comunicare. Dar
orgoliul nu este doar atât. Seminţele lui au fost puse şi în alte locuri ale
creierului nostru. De pildă, frica de penibil are în compoziţia ei şi
ingredientul orgoliu. Am avut o revelaţie. Nu ştiam cum să explic această frică
a mea, şi a multora dintre noi. Nu ştiam că frica de ridicol ascunde în mine
ditamai orgoliul. Apoi am înţeles că oamenii nu vor să fie în lumini proaste,
să spună cuvinte nepotrivite, sau să se îmbrace în neconcordanţă cu actualul.
Orgoliul împiedică se se întâmple astfel de lucruri. Dacă suntem în faţa unui
public, teama de ridicol este recurentă. Iarăşi apare în gândurile noastre şi
aduce cu ea orgoliul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu