Totul este posibil dacă sursa ta interioară  de energie este alimentată cu motivaţie corespunzătoare. O să-ţi dau exemplul meu de astăzi. Sunt un jucător de fotbal într-o ligă semi-profesionistă. Întotdeauna am fost printre ultimii la rezistenţă fizică. Astăzi am fost primul.  Antrenorul m-a întrebat ce am mâncat astăzi. I-am răspuns: ambiţie. Am avut imaginea unui bonlav de cancer poziţionată pe ecranul panoului de comandă al creierului meu. Mi-am imaginat lupta lui acerbă cu boala şi cu neputinţele apărute. Găleţile de lacrimi curse din ochii învăţaţi să spere. Mi-am zis că dacă omul este suficient de puternic să învingă cancerul, oare eu nu pot fi primul în luptele vieţii mele? Răspuns: Se poate. „Fie crezi că poţi, fie crezi că nu – ai dreptate” spunea Henri Ford.

       Am întârziat douăzeci de minute la locul meu de muncă.  Nu este prima dată; niciodată nu ajung la timp. Picioarele mele se rătăcesc, inima cutreieră locuri îndepărtate, iar mintea se gândeşte doar la viitor. Nimic din trupul meu nu trăieşte prezentul. Întotdeauna am fost scuzat, iertat şi apoi pus la treabă. Lumea nu aşteaptă scuzele mele. Lumea vrea doar bani, iubire şi distracţie. Oferă-le aceste lucruri şi vor fi precum nişte căţei la picioarele stăpânului.

       Prin faţa ochilor mei trec zilnic sute de oameni. Îmi întind bani, eu le dau restul, le pun hainele în sacoşă, şi apoi pe unii nu-i mai văd niciodată. Cred că cel important lucru în relaţia cu oamenii, este să le zâmbeşti. Deschizi aproape orice inimă încuiată, orice portofel şi orice gură care să-ţi întoarcă zâmbetul.  Să nu râzi când îţi spun că nu ştiam să pun hainele în sacoşă. Să ştii că şi asta e o artă!  Paznicii au râs de mine. Colega, de asemenea. Până şi eu am râs de propria ruşine. Aşa e. Nu ştiam să aşez o haină. Am vărsat furia adunată pe unul dintre cei doi paznici.