Am deschis ochii în mijlocul zilei. Ceasul arăta 11.05. Zgomotele de pe hol m-au dat jos de pe tronul somnului. Aseară cu greu pleoapele mele au acoperit globii oculari care nu voiau să mai viseze. M-am trezit cu dorinţa, mai puternică ca niciodată, de a schimba şi de a îmbunătăţi mai multe părţi ale mele. Destul am aşteptat să se schimbe ele singure.  Ori să vină la mine lucrurile pe care mi le doresc. Obişnuisem să tot aştept iubirea să mă caute; în fiecare seară mă uitam prin preajma mea, în drum spre casă, poate cineva mă priveşte altfel. Sau măcar aşteptam ca cineva să-mi arunce câteva ocheade, ca să-mi pot băga cheia în contact şi să pornesc curajul. Căci de pe faţa oamenilor multe lucruri sunt ambigue şi mi-e frică să nu le înţeleg altfel. Mi-e frică de refuz, mi-e frică de penibil, dar mi-e frică mult mai tare de singurătate. Am nevoie de iubire ca să fiu puternic. Am nevoie de iubire ca să pot pune capul pe un umăr stabil, să mă odihnesc de prea multe lupte cu mine. Aşa că nu trebuie să-mi mai fie.
 Le tot spun oamenilor ce am de gând să fac. Ei mă întreabă. Mă văd întotdeauna mai ambiţios ca niciodată, mai ciudat ca niciodată. Vorbesc atât de însufleţit de visele mele de parcă nimic nu se va pune în cale. Oamenii mă încurajează, apoi oftează în adâncurile lor. Se gândesc că vise tot aveau şi ei. Un loc imaginar, unde toate speranţele sunt adunate acolo. Văd în mine ceea ce au văzut în ei, iar asta mă pune pe gânduri. Care este diferenţa dintre oamenii care au reuşit şi cei care înoată cu mine în mediocritate? Căci cu siguranţa am văzut că unii sunt mulţumiţi de ceea ce au adunat până acum, iar alţii nu. Şi credeam că primul pas este să fii nemulţumit de tine. Ori poate aceştia nu au ştiut că al doilea pas este acţiunea şi n-au mai putut urca treptele următoare. Sunt lupte care se dau în toţi oamenii.  Trebuie să plec la servici. Nu mai mi-e frică!