Ochii mei tineri şi oacheşi judecă omul după culoarea feţei, după fosforescenţa dinţilor prevalaţi în zâmbete. Sunt zile în care lumea pare mică pentru mine şi zile în care sunt vădit convins că stelele cerului sunt în inferioritate numerică în comparaţie cu multitudinea semenilor mei. Pe măsură ce deprind tainele matematicii, observ că există o strânsă analogie între viaţa şi numere. Un singur semn poate strica toată truda omului de astăzi. Radicalul poate caracteriza piedica noastră continuă, vrăjmaşul nostru ce înjumătăţeşte pătratul perfect pe care l-am zămislit cu trudă şi iubire. Parantezele, hiperbolizate, au aspectul lumii noastre interioare, unde nesfârşitele calcule nu ajung la un rezultat corect. Dar ce este corect pe lumea asta?
Să te văd şi să te ating. Să te iubesc şi să mă iubeşti. Să-ţi privesc ochii sticliţi de spaima atingerilor mele. Să te gâdil şi să te sărut pe toată pielea ta catifelată şi brună. Să dau formă mâinilor mele nepricepute, prin mângâierea trupului tău mlădios. Să-ţi ating buzele de ale mele şi să le duc în împărăţia erosului. Să mă pierd în ochii tăi căprui şi să mă găseşti în tricoul tău albastru, jucându-mă cu formele tale de cadână. Să rămân acolo până la răsăritul soarelui şi să-mi pun amprenta mea, în pieptul tău din partea stângă. Să-mi găsesc urmele când mă voi întoarce şi să le perpetuez cu sărutări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu