Moravul meu de a dramatiza orice răsfrângere a soarelui pe calea mea incertă mă impinge să scriu pentru ultima dată din postura de copil. De mâine voi pune hainele copilăriei în cuier şi mă voi primeni în haine de ocnaş al sorţii. Dar voi ajunge unde visez de doi ani încoace! Mă voi trezi înainte de răsăritul soarelui şase zile din şapte şi voi munci zece ore în fiecare zi pentru hârtii în culorile curcubeului. Părinţii mei mă trimit, deasemenea, la muncă. Orgoliul meu şi vântul sugubeţ din buzunare mă aruncă în acelaşi loc. De miercuri voi începe şi pregătirea la matematică. Unii spun că e prea devreme, eu spun că e prea târziu. Să-mi fie ruşine pentru inconştienţa copilăriei mele! Să-mi fie ruşine pentru incontinenţa faptelor mele! Ciudat, acum doi ani părinţii mei mă rugau să învăţ, şi nu voiam. Acum, mă trimit la muncă, şi eu vreau să învăţ...
Nimeni nu înţelege. Simţi să te descarci persoanei pe care o simţi aproape de inima ta. Dar când şi pe ea o apucă căscatul, mai bine te răzbuni pe coală albă. Nu am stat să-mi adun cuvintele şi să le pun în ordine caligrafică. Am scris dictare din sufletul meu. De aceea, mereu sunt trist pe blogul meu: pentru că doar atunci scriu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu