În genere, am fost aţa neagră şi subţire de pe papionul cartonat al imaginaţiei mele. Întotdeauna m-am considerat inferior rasei din care îmi trag osemintele. Mereu m-am imaginat ca fiind un peşte mic, într-un ocean atât de mare. Încă vreau să fiu rechin dar nu ştiu dacă depinde absolut de mine. Exteriorul tatei, interiorul mamei, formează trupul meu, cu care nu prea mă mai laud. Măcat aici ei sunt împreună, formând această trinitate. Uneori mă consider frumos, alteori mi-e ruşine să ies din camera mea. Printr-o analogie tălmăcită, mi i-aş putea imagina pe ei atunci când se înţeleg bine şi când nu.
Fiecare îşi consideră propria viaţă, una destul de anevoioasă şi plină de refuzuri. Una din care i-am putea învăţa pe alţii cum să se comporte şi să iubească, puţini reuşind să-şi impună părerile. Diferenţa dintre noi este că unii sunt nemulţumiţi că nu şi-au primit telefonul promis, iar alţii îşi pierd echilibrul sufletesc pentru că nu au bani să mănânce. De aici, conştientizez, că visurile sunt pentru cei norocoşi. Visurile sunt pentru cei care pot închide ochii noapte, neîntinaţi de griji şi nevoi.
Şi eu mă consider neputincios sau nemulţumit. Sunt lucruri pe care mi le doresc şi nu le am. Sunt fericit însă, că pot să visez. Sunt conştient, că refuzurile, jignirile, voiajele dus-întors ale fiinţelor pe care le iubesc, formează periplul vieţii mele. De fapt, nici nu ştiu ce este iubirea. Şiruri infinite de păreri variabile şi teoretice, îmi îmbată mintea. Ce am simţit eu, ai simţit şi tu mai devreme sau mai târziu. Aşa că oamenii nu sunt atât de diferiţi pe cât par. La fel de dezorientat eşti şi tu. Măcar până la proba contrarie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu