Se pare că sunetul pianului adulmecă firea mea hulpavă de iubire. Sau poate sentimentul de a palpa în fiecare clipă forma  nălucită a trecutului meu. Uneori sunt convins că urăsc sentimentul ăsta ce publică o subjugare a cugetului meu bicisnic, apoi, se instalează o monotonie capabilă de a mă transforma într-un rob al dragostei atât de obidă... Dar care trezeşte în mine o plăcere vinovată în a iubi sentimentul de singurătate. Câteodată evadez în miriştea oamenilor fericiţi, însă ca o fantomă recidivez şi singur pun cătuşele ce mă condamnă la tristeţe. Sârguincios însă, luptând pentru viitorul meu atât de tăinuit. Descurajat şi subestimat caut de multe ori o vorbă bună, o laudă, o mângâiere...Dragostea, ce reprezintă antiteza dintre fericire şi ură destituie orice încercare de a recunoaşte şi iubi alt chip străin. Consternat, privesc cum ea e fericită şi cum imită aceleaşi încercări de a recunoaşte dragostea în alt chip, păcălită uneori de clipă, crezând că s-a îndrăgostit.
         Eşti...sursa mea de inspiraţie pe care o numesc luceafăr şi pentru care reprezint un alt regn, devenind antagonici. Eşti clipa mea de odihnă, aducându-mi-te în braţele mele sărutându-ţi mâinile şi chipul. Totuşi... atât de departe de tine.. şi de concepţiile pe care le ai în urma stăruinţei de a trece peste iubirea mea ursuză.
         Aproape 1 an de zile... de când te aştept să revii, iar tu fiind prea departe, încercând să te întorci de multe ori, încurci poloagele. Mă sfâşie, de fiecare dată, gândul că tu te vezi în braţele altui băiat, dar realitatea trebuie acceptată şi înfruntată. Sunt alegerile tale iar eu nu pot face nimic... nici măcar să te uit, sau să te înlocuiesc...Dar sunt sentimentele mele, ce ţie îţi provoacă milă, iar uneori chiar frică.
          Vrednică însă de a simţi iubirea mea sinceră, fiind fată cuminte şi cu minte...