Şi-am spus că nu mai scriu, focalizându-mă asupra viitorului ce trebuie construit. Dar nu-mi pot ignora prezentul, şi nici trecutul. Prin scris caut răspunsul incertitudinilor mele, şi mai ales cunoaşterea minţii şi sufletului, îmbrăcate de acest trup pricăjit.
Descopăr că nu-mi pot impune anumite limite dacă inima nu este de acord. Atunci când sunt nervos păcălesc această formalitate ovală, păcălindu-mă şi pe mine.
Îmi tot spun că de mâine singurul ţel va fi bacalaureatul, apoi ziua trece irosind-o pe gânduri, şi regrete. Psihologul inimii îmi spune că nu e bine, că mai târziu nu voi mai culege roadele, punând să crească speranţă, fără a uda-o.
Din moment ce nu-mi pot impune anumite limite, sau măcar anumite restricţii, rămân la mâna destinului. Lupt cu celălalt eu ce-mi impune această gândire fără izbândă, în final.
Sau poate că toate lucrurile au rost stabilit de sus, iar sunt un actor mediocru care luptă pentru a impresiona juriul.
Poate exagerez.. Dacă stau să cuget, nu mulţi, ar fi avut ambiţia mea, şi nu mulţi ar recupera anii, pe care eu i-am pierdut. Dar nu sunt singurul, iar asta mă determină să cred, că nu pot ridica ştacheta, sau măcar pe mine.
Bine, oamenii sunt fiinţe imprevizibile, unde conotaţia cuvântului încredere ar trebui ştearsă din condica conştinţei, acesta căpătând forme antonimice.
Ora 21.00. Pare-mi-se că somnul dă târcoale, iar eu îl evit. Puţin cam devreme. Dar dacă stau să ma gândesc, eu am învăţat astăzi, am luptat cu lenea, m-am certat cu imaginea auditivă ce ascunde chipul angelic, m-am simţit de căcat, apoi, am ştiut să mă simt şi bine. E un progres, spre deosebire de istoricul vieţii mele în care trândăvia făcea ca lucrurile să se diminueze într-unul.
Poate depinde de mine, totuşi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu