Poveste

Avea ochii albaştrii, ca de o apă dulce, şi un chip de înger  modelat de către cel mai talentat  sculptor divin. Tenul ei oacheş trezea în mine instincte vinovate, care mai târziu au fost metamofozate într-o dragoste sinceră rămasă cicatrice peste prezentul meu plin de incertitudini. Era colega mea de bancă încă din prima zi de liceu şi visul meu tăios la suflet din fiecare zi de mâine.

Dragostea este speranţa lumii de a mai visa. Iar eu mă pierdeam undeva pe la mijloc. Oscilam între coşmar şi vis, mereu ridicând pupilele în abis, pentru că ea nu era în braţele mele, supte. Totuşi, la o respiraţie de mine, la un bocanc de patruzeci şi doi de inima mea neastâmpărată, fără a răspunde chemărilor zadarnice în zorii orelor plictisitoare de matematică, iubirii. Îi trezeam un zâmbet provocator spunându-i: „Te-aş săruta acum, dar mă vei transforma în radicali şi rădăcini şi de mă voi încolăci în jurul tău, n-am să-ţi mai dau drumul pururea ”, iar ea cu un răspuns inteligent: “Bine, dar eu apoi, ce mă fac dacă te vei descompune?”  Până şi cărţile noastre erau împerecheate pe acea bancă plină de caricaturile ei, la care o ajutam şi eu, cu privirea unui copil îndrăgostit de personajele eroice ale benzilor desenate. Dar eu iubeam pictorul, mintea creativă şi sufletul nepătruns încă de săgeţile dureroase ale iubirii. Eram ca două flori udate de mirosul lipsei celuilalt în nopţile târzii, în care întunericul privea la noi, amuzându-se de sfiala prostească de a desluşi sentimentele sincere de copil. La primăvară trebuia să înflorim. De ziua ei aveam de gând să-i spun ce simt, până atunci oferindu-i indicii, crezând că-mi va uşura vorbele. Mă trezeam mai devreme, şi aşteptam pribeag venirea doamnei de la florărie. Îmi degerau urechile, fiind frig afară, dar părul gelat nu avea concurent, în dauna fesului. Din două în două zile trandafirul roşu era pus în colţul ei din dreapta al băncii, mirându-ne amândoi de aşa-zisul admirator. Speram că se joacă cu mine, şi că banuieşte că eu sunt şarlatanul.

Era pasionată de literatură, iar eu de ea. Petreceam ore bune contrazicându-ne asupra marilor opere literare, iar când nu ştiam ceva, ajungeam posomorât acasă şi căutam pe google. Odată, vorbea de un dramaturg străin că este prea dur cu femeile, înlăturând partea lor feminină şi evidenţiându-le defectele cu fiecare ocazie. Iar eu, veneam cu argumente penibile, bufnind-o râsul ei de fiinţă unică care, cu toate că aberam, nimeni nu găsea un răspuns mai potrivit.

Dacă ar şti că fără zâmbetul ei lumea mea şi-ar pierde raţiunea.Dacă ar şti, că atunci când e tristă, eu sunt de zece ori mai trist. Dacă ar şti că atunci când îşi odihneşte trupul şi mintea, inima ei se plimbă nestingherită  prin visele mele, de patru ani de zile, fără a găsi curajul de a-i spune ce simt. Dacă ar şti cât de dureros este... Dacă ar şti, mi-ar mai zâmbi în fiecare dimineaţă cu aceeaşi candoare şi privire de căţeluş? Dacă ar şti, cum ar fi?

Să păşim spre acelaşi destin de mână şi inimile în pieptul celuilalt. Să învăţăm ce este iubirea şi cât de frumoasă este atunci când iubeşti şi eşti iubit...

A împlinit optsprezece ani şi suntem împreună. Mi-a acceptat iubirea cu două rugăminţi: Să mergem amândoi la litere şi să scriem o carte despre cei patru ani, în care am alergat unul după altul fără a ne prinde şi de puterea lui Dumnezeu, de a oferi oamenilor buni, lucruri bune. Destinul nostru este sfinţit şi de vor fi rele, prin iubire îşi vor găsi soluţia. Liceul, a fost martorul ocular, fără de care nimic de aici, nu s-ar fi dovedit. Sper ca va pleda sincer, la fel ca dragostea mea.