Despre oameni şi un cântec

           Soarele a apus şi pe cer e lună plină. E aproape 21.00 şi un cântec mângâie urechea inimii. Un cântec de leagăn ce trezeşte melancolicul din mine. Că toate-n lume-s trecătoare şi nimic nu vom pune din acest tărâm al făgăduinţei în desaga nefiinţei. Acum suntem copii, şi vrem să fim mari, să facem lucrurile oamenilor mari. De ce? De ce nu putem roti ceasornicul acolo unde se pierd vieţi, sentimente, caractere? Că nu ştiu să pun o virgulă, sau că nu ştiu gramatică, este o piedică a scrie? Că sunt emotiv fapt ce determină eroziunea psihicului meu de fiecare dată când pic pradă emoţiilor şi sentimentelor parşive, rezultă că sunt o cauză pierdută în faţa inumanităţii unora? Că încă simt gustul iubirii trecute ce se reflectă în orice pas al meu. Că din dragoste sinceră se poate naşte obsesia, ce duce la ruinarea destinului celor doi. Că toate au rost, descoperind în secunda ultimului ceas. Că nu apreciem, că nu iubim, şi că ne distrugem puritatea pentru lucruri materiale nicidecum pentru o cauză nobilă. Că poate nimeni nu citeşte şi poate nimeni nu apreciază, şi poate sunt doar un mediocru al vieţii, ce-şi doreşte absolutul fiecărui sentiment. Că simt în aproapele meu inconştienţă, chiar mai mare decât a mea şi că iubesc frumuseţea unei minţi strălucite îmbrăcate în trup de zeiţă. Că mă simt inferior oricărei fiinţe cu un iQ mai ridicat decât media umanităţii. Unde e locul meu?
         Iubesc să ascult oamenii. Să-i privesc cum îşi retrăiesc trecutul relatându-l unui simplu adolescent ca mine. Sunt oameni inteligenţi, mult mai inteligenţi decât ţelul meu de inteligenţă la care tind să ajung, de la care putem învăţa că nu există lecţii mai bune decât propria curiozitate.
         Dumnezeu nu a creat egalitate între noi şi nici raţiune. Dar cumva aceste două trăsături îmbinându-se în cursul vieţii prin duşmănie, sau prin inconştienţa de a trata cu superficialitate prezentul.
         Viaţa e scurtă, o aud din gura fiecărui bătrânel cu mai multe, sau mai puţine regrete. Iar regretele, prietene, sunt căi ruină. Împacă-te cu tine, apoi luptă pentru o mână de fericire şi dragoste.